ARTICOLE MEDICALE

migrena-cum-sa-o-recunosti.png

Migrena se manifestă printr-o senzație de durere intensă, pulsatilă, de obicei pe o singură parte a capului. Este adesea însoțită de greață, vărsături și sensibilitate extremă la lumină și sunet. Atacurile de migrenă pot dura de la câteva ore la câteva zile, iar durerea poate fi atât de severă încât interferează cu activitățile zilnice. Pentru unele persoane, înainte sau în timpul migrenei apare un simptom de avertizare numit aură. Aceasta poate include tulburări vizuale, cum ar fi fulgere de lumină sau pete oarbe, ori alte probleme, precum furnicături pe o parte a feței, într-un braț sau picior, sau dificultăți de vorbire.


ehlersdanlos-1200x574.png

Sindromul Ehlers-Danlos (SED) este unul dintre diagnosticele diferenţiale ale fibromialgiei. În clasificarea internaţională a maladiilor, ICD-u, SED este clasificat în grupa maladiilor de dezvoltare a țesutului conjunctiv, cu codul LD28.10. Aceste afecțiuni se manifestă printr-o triadă clinică distinctă: hiperelasticitatea pielii, hipermobilitatea articulaţiilor şi fragilitatea ţesuturilor.


brge-2.png

Boala de reflux gastroesofagian (BRGE) reprezintă una dintre cele mai frecvente afecțiuni digestive, iar identificarea timpurie a simptomelor este esențială pentru stabilirea unui diagnostic corect și pentru inițierea tratamentului adecvat. Deși incidența acestei boli este în creștere, multe cazuri rămân nediagnosticate din cauza manifestărilor ușoare sau atipice. Astfel, o anamneză completă și o evaluare atentă a simptomelor sunt fundamentale pentru a descoperi BRGE și a evita complicațiile pe termen lung.


brge-1.png

Obezitatea este un factor major de risc pentru BRGE. Aceasta poate afecta funcționarea sfincterului esofagian inferior, crescând presiunea intra-abdominală și diminuând motilitatea esofagiană, favorizând astfel refluxul gastric. Prevalența BRGE este mult mai mare în rândul persoanelor obeze decât în rândul celor cu o greutate normală.


tiroidita-acuta-virala-blog-1-1024x683.png

Legătura dintre COVID-19 și sănătatea tiroidei

Știai că infecția cu COVID-19 poate afecta și tiroida? Primul caz de tiroidită virală asociată cu acest virus a fost raportat în iulie 2020, iar de atunci s-au descoperit peste 100 de cazuri similare. SARS-CoV-2 poate influența tiroida fie direct, provocând inflamații, fie indirect, perturbând echilibrul hormonal.

Ce este tiroidita subacută?

Tiroidita subacută este o inflamație temporară a tiroidei, întâlnită mai des la femei și declanșată, de obicei, de o infecție virală. Se manifestă prin:

  • Durere la nivelul gâtului
  • Febră
  • Oboseală
  • Palpitații
  • Pierdere în greutate
  • Stări de anxietate

Boala are trei etape principale:

  1. Hipertiroidism temporar (activitate crescută a tiroidei) – durează între 2 și 8 săptămâni.
  2. Hipotiroidism temporar (activitate scăzută) – persistă câteva săptămâni.
  3. Recuperare completă, începând din luna 3-6.

În unele cazuri, tiroida nu revine la funcționarea normală, iar pacienții pot avea nevoie de tratament pe termen lung.

Cum poate COVID-19 să afecteze tiroida?

Virusul SARS-CoV-2 folosește enzima ACE2 pentru a pătrunde în celule, iar această enzimă se găsește în concentrații mari în tiroidă. Asta înseamnă că virusul poate provoca inflamația directă a tiroidei (tiroidită subacută), sau dereglări ale funcției tiroidei, cum ar fi hipertiroidismul sau hipotiroidismul.

Semnele tiroiditei post-COVID-19

Dacă ai avut COVID-19 și observi următoarele simptome, ar fi bine să consulți un medic endocrinolog:

  • Durere în gât care se extinde spre maxilar sau urechi.
  • Febră, frisoane și oboseală accentuată.
  • Palpitații, transpirații excesive și pierdere în greutate.
  • Schimbări bruște în starea ta generală de sănătate.

Cum te poți recupera?

Recuperarea poate dura între 17 și 40 de zile după infecția cu COVID-19. În funcție de severitate, tratamentul poate include antiinflamatoare, pentru reducerea durerii și inflamației, beta-blocante, pentru controlul palpitațiilor și hormoni tiroidieni, dacă tiroida nu își revine la funcționarea normală.

Ce trebuie să faci după recuperare?

Pentru a preveni eventuale complicații, este bine să îți monitorizezi sănătatea tiroidei. Programează consultații regulate la medicul endocrinolog, testează periodic nivelul hormonilor tiroidieni (TSH, FT4). Urmărește simptomele persistente, cum ar fi oboseala și fluctuațiile de greutate, și încearcă să adopți un stil de viață sănătos.

Cum îți poți susține sănătatea tiroidei?

Un stil de viață echilibrat poate ajuta tiroida să funcționeze mai bine: Consumă alimente bogate în seleniu, iod și zinc (nuci braziliene, pește, ouă, lactate). Evită stresul și încearcă tehnici de relaxare precum yoga sau meditația.  Menține un program regulat de somn pentru a echilibra hormonii.  Hidratează-te corespunzător și limitează consumul de cofeină.

Vaccinarea și prevenția

Societatea Română de Endocrinologie recomandă vaccinarea împotriva COVID-19, inclusiv pentru persoanele cu afecțiuni endocrine. Persoanele nevaccinate prezintă un risc mai mare de complicații și dezechilibre tiroidiene.

Concluzie

COVID-19 poate influența sănătatea tiroidei în mod direct și indirect, dar diagnosticarea timpurie și tratamentul adecvat pot asigura o recuperare completă. Dacă ai simptome persistente, nu ezita să ceri sfatul unui specialist! De asemenea, vaccinarea te poate ajuta să previi complicațiile legate de tiroidă.


Reumatism-2-1-1024x597.webp

Bolile reumatice afectează atât copiii, tinerii cât și vârstnicii, de aceea dorim să spulberam mitul potrivit căruia reumatismul ar fi apanajul vârstei a III-a, respectiv al înaintării în vârstă.

Reumatismul este, de fapt, un termen folosit pentru a defini practic afecțiunile ce interesează sistemul musculo-scheletal, în special articulațiile. Concepția generală este aceea că reumatismul afectează persoanele în vârstă, însă realitatea ne arată că poate fi afectată orice categorie de vârstă.

Afecțiunile reumatice pot fi împărțite în afecțiuni inflamatorii, cum sunt bolile reumatice autoimune (precum artrita reumatoidă, lupusul eritematos sistemic, sclerodermia, vasculite sistemice) sau afecțiuni degenerative determinate de degradarea progresivă, fiziologică a componentelor articulare (precum osteoartrita, tendinitele, bursitele).

Cauzele precise ale majorității afecțiunilor articulare rămân necunoscute, următorii factori joacă un rol important în declanșarea bolilor reumatice:

sexul: femeile prezintă un risc mai mare în cazul unor boli precum artrita reumatoidă, sclerodermia, fibromialgia. Bărbații sunt mai predispuși la gută și spondilartropatii;

bagajul genetic și istoricul familial;

stil de viață: fumatul, dieta;

unele infecții;

suprasolicitarea – uzura cronică a articulațiilor.

Simptomele frecvente ale bolilor reumatice sunt :

– durerea articulară;

– inflamația locală;

– deformarea articulară;

– dureri sau slăbiciune musculară;

– pierderea amplitudinii mișcărilor sau a flexibilității articulare;

– oboseala;

– stare de rău general.

Diagnosticul în afecțiunile reumatologice este complex și se bazează pe criterii clare, stabilite la nivel internațional. Acestea includ:

investigații de laborator analize uzuale (VSH și Proteina C Reactivă), cât și analize complementare cum ar fi anticorpii (ex: anticorpi antinucleari, anticorpi anti CCP) sau anumiți markeri genetici (ex: HLA B 27 sau HLA B 51). Prezența sau absența unor markeri biologici caracteristici nu confirmă sau infirmă diagnosticul, iar simpla prezență a unor anticorpi, în lipsa manifestărilor clinice nu pun diagnosticul de boală reumatică autoimună.

investigații imagistice – radiografii ale segmentelor osoase afectate, RMN, CT, ecografie musculoscheletală, test pentru măsurarea densității osoase în cazul osteoporozei, investigarea altor aparate și sisteme în cazul bolilor autoimune pentru a depista afectarea altor organe (ecografie abdominală EKG, ecocardiografie, etc.).

Deoarece bolile reumatice sunt boli cronice, cu pacienții afectați se stabilește o relație lungă și strânsă, tratamentul fiind adaptat continuu la viața, nevoile și biologia unică a fiecărui pacient.

În managementul afecțiunilor reumatice medicul reumatolog coordonează tratamentul, dar uneori este necesară abordarea multidisciplinară (cu medicul cardiolog, pneumolog, gastroenterolog, nefrolog, neurolog, dermatolog), fiind boli cu determinism multisistemic.

Bolile reumatice sunt printre cele mai răspândite, invalidante și împovărătoare boli afectând semnificativ calitatea vieții bolnavilor. Acestea, netratate corespunzător, afectează activitățile zilnice, cum ar fi: mersul, urcatul scărilor, îmbrăcatul, gătitul, cu efect profund asupra capacității de muncă.

Tratamentul este stabilit în funcție de diagnostic și implică utilizarea de medicamente care ajută la reducerea durerii și inflamației și uneori, la prevenirea deteriorării articulațiilor. Aceste medicamente includ analgezice, antiinflamatoare nesteroidiene corticosteroizi, medicamente antireumatice care modifică boala sau terapie biologică.

În prezent, datorită dezvoltării diverselor clase terapeutice, alături de îngrijirea multidisciplinară și personalizată au dus la un prognostic mai bun al bolilor.

Prevenția afecțiunilor reumatologice – un stil de viață sănătos care să includă:

Dieta: fructele, legumele și proteinele de calitate au proprietăți antiinflamatoare

Renunțarea la fumat: tutunul reduce eficiența anumitor medicamente, iar în cazul artritei reumatoide crește riscul de boală și se asociază cu forme mai severe

Păstrarea unei greutăți corporale optime: obezitatea degradează articulațiile

Evitarea sedentarismului – activitatea fizică regulată dezvoltă musculatură și păstrează flexibilitatea articulațiilor

Reducerea stresului- stresul prelungit poate duce la apariția bolilor reumatice autoimune sau poate agrava simptomele acestora

Deoarece stabilirea diagnosticului corect al bolilor reumatice are un impact foarte mare asupra evoluției și prognosticului bolii, recomandăm pacienților prezentarea la medic mai rapidă pentru ca șansele de a controla boala să fie mai mari.

Dr Telehoi Cristina Andreea


hernia-inghinala-2-1.png

1. Ce este o hernie inghinală?

Regiunea inghinală are orificii naturale la rădăcina coapsei, pentru a lăsa să treacă elementele anatomice care merg la membrul inferior sau către testicul la bărbați.
Relaxarea anatomică a acestor orificii poate fi cauza apariției unei hernii inghinale sau crurale (femurale) care este eliberarea, printr-un orificiu natural mărit, a unei părți din conținutul cavității abdominale.

O hernie se manifestă, în general, ca umflare localizată inghinală, agravată de statul în picioare și de efort.
Herniile pot apărea la orice vârstă. Herniile inghinale sunt mai frecvente la bărbați, herniile crurale (femurale) sunt mai frecvente la femei. Herniile la copii rezultă dintr-un defect congenital specific.

2. Care sunt consecințele?

Odată formată hernia, apare de regulă creșterea treptată a volumului acesteia, dar se observă cu o viteză variabilă de evoluție.

Vindecarea fără intervenție chirurgicală nu există!
Evoluția naturală crește disconfortul în timp. Strangularea herniei este riscul major progresiv: este încarcerarea intestinului in hernie. Hernia devine ireductibilă și foarte dureroasă. Acest lucru necesită o consultație chirurgicală de urgență.

Riscul de strangulare variază in funcție de tipul anatomic al herniei: mic pentru hernia inghinală in varietatea ei directa, este mare pentru hernia crurală (femurală). Acest risc trebuie discutat cu chirurgul în timpul consultației.
Există hernii care sunt însoțite de dureri locale în absența strangulării. Această durere poate fi legată de alte patologii și nu de hernie și poate persista după repararea herniei.

3. Care este tratamentul herniei inghinale?

Tratamentul curativ pentru hernia inghinală este intervenția chirurgicală.
Reducerea herniei și încercarea acesteia de a o menține cu un bandaj special sau improvizat pentru hernie NU este o opțiune terapeutică care să fie reținută astăzi.
O eventuală abținere terapeutică poate fi propusă NUMAI după un consult chirurgical în funcție de patologiile asociate, vârsta și bineînțeles opțiunea pacientului.

4. Cum se repară o hernie?

La adulți:
Au fost dezvoltate două tipuri de proceduri:
– Reconstrucția peretelui prin sutură (cusătură) folosind țesuturi anatomice.
– Armarea peretelui folosind un voal din material sintetic (vorbim apoi de reparare prin „placă, proteză, voal, plasă, “mesh”).

Există două variante tehnice și sunt diferențiate de locul de implantare a armăturii peretelui:
– Abord anterior direct (o singură incizie de câțiva centimetri în zona inghinală).
– Abord laparoscopic (mini-incizii aproape de buric).
Sunt posibile mai multe tipuri de anestezie. Alegerea finală a tehnicii alese este validată la finalul consultului de anestezie.

Calea laparoscopică necesită anestezie generală. Calea anterioară este posibilă sub anestezie locală sau loco-regională.
În toate cazurile, perioada postoperatorie de consolidare finală este de trei-patru săptămâni timp în care se recomandă evitarea efortului fizic major.

Hernia congenitală la copii nu necesită de obicei întărire protetică.

5. Care sunt riscurile operației de hernie inghinală?

Complicații rare legate de orice intervenție chirurgicală abdominală:
– Complicații tromboembolice (flebita, embolie pulmonara)
– Complicații hemoragice (plăgi vasculare, hematoame)
– Complicații infecțioase la incizii, catetere, drenuri și sonde. – Plăgi digestive, căpăstrui și ocluzii intestinale secundare
– Plăgi ale vezicii urinare, retenție de urină postoperatorie
Există, de asemenea, complicații excepționale legate de laparoscopie:
– Apar când abdomenul este umflat sau când se introduce primul trocar la începutul operației, acestea pot necesita transformarea într-o deschidere mare (laparotomie).
– Acestea sunt in general leziuni ale vaselor mari precum aorta abdominala sau leziuni ale organelor apropiate locului de operație, in principal digestive (intestine) sau urinare (ureter, vezica urinara). Aceste leziuni accidentale pot fi favorizate de complexitatea intervenției sau de circumstanțe anatomice neprevăzute. Recunoașterea lor imediată permite în general repararea fără sechele, dar uneori pot trece neobservate în timpul operației și pot provoca peritonită sau un abces postoperator. Ele pot duce în mod excepțional la moartea pacientului.

Complicații specifice precoce:
– Seroame (bulgări de lichid limpede) și echimoze (placă albastră) care se pot difuza în țesuturile penisului și
a pungilor (între 5 și 10% din cazuri).
– Impactul asupra sensibilităţii suprapubiene, volumului şi sensibilitatea testiculului si bursei datorită disecției
cordonului spermatic și care poate duce la atrofia ischemică a testiculului (în mai puțin de 1% din cazuri).
– Infecții excepționale ale protezei numite impropriu „respingeri” și care pot necesita reintervenție pentru
ablație (mai puțin de 0,35% din cazuri).

Complicații specifice tardive:
– Durerea cu sechele, cel mai adesea regresând în cei doi ani de la intervenție și care par a fi observate mai
frecvent după abord anterior (2-4%).
– Recidiva herniei (aproximativ 2% după armarea peretelui folosind plasarea unei plase protetice).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
The Art of Hernia Surgery – a step-by-step Guide – autor: Giampiero Campanelli (Editura Springer)
Federația Franceză de Chirurgie Viscerală și Digestivă
Asociația Franceză de Chirurgie
Societatea Franceză de Chirurgie Digestivă
European Hernia Society

 

Dr. Alexandru Doșa, medic specialist chirurgie generală


apendicita-acuta-2-1-1.png

TRATAMENTUL MODERN ACTUAL AL CELEI MAI FRECVENTE URGENȚE CHIRURGICALE

 Apendicita acută este considerată cea mai frecventă urgență chirurgicală, având predominanță la vârstele tinere, dar putând apărea oricând pe parcursul vieții, cu diverse forme evolutive și posibile complicații redutabile.

Principala cauză de apariție a afecțiunii este actual considerată obstrucția apendicelui, ce poate fi dată de acumulare de materii fecale, sub denumirea de coproliți, foliculi limfatici sau paraziți intestinali.

Cum se manifestă o apendicită acută?

Putem suspiciona că suntem la debutul unei apendicite acute prin diverse semne și modificări ale stării noastre generale, ce trebuie să ne alarmeze și să ne oblige la prezentarea la medic, pentru un diagnostic precoce și pentru evitarea formelor complicate ale bolii.

Avem astfel în vedere :

  • dureri abdominale aparute la nivel ombilical ce migrează apoi în partea de jos a abdomenului
  • distensia abdomenului
  • greața și vărsăturile,  pierderea poftei de mâncare

Diagnosticul în această fază a afecțiunii este facil medicului, bine susținut și de analizele de laborator recomandate.

Trebuie însă să ținem cont de formele complicate ale afecțiunii ce pot duce, în cazul prezentării târzii la medic, la forme complicate cu peritonite locale sau generalizate sau abcese, care se vor traduce asupra pacientului cu alterarea severă a stării generale.

Tratamentul apendicitei acute?

Apendicita acută este considerată o urgență chirurgicală extrem de frecventă. Fiind astfel o urgență, se recomandă un tratament precoce instalat, pentru a preveni alterarea stării generale și apariția formelor complicate.

Pacientul diagnosticat cu apendicită acută trebuie internat într-o secție specializată de Chirurgie Generală unde va începe primele secvențe terapeutice ce au în vedere ameliorarea stării generale, în special prin tratament medicamentos initial, ce are în vedere de asemenea pregătirea tratamentului chirurgical.

Este obligatoriu astfel, în acest sens, monitorizarea permanent a pacientului și instituirea tratamentului antibiotic, antisecretor și de reechilibrare hidroelectrolitică.

apendicita acutaTratamentul chirurgical?

Deși este precedat de o serie de tratamente medicamentoase, tratamentul chirurgical este singurul ce poate aduce o vindecare optimă a acestei afecțiuni și este realizat precoce de la momentul diagnosticului.

Actual, evoluția procedeelor moderne și tehnologice medicale, a permis înlocuirea tratamentului chirurgical classic, prin incizii de diverse dimensiuni și cu potențiale complicații locale și generale asupra pacientului, cu tehnicile laparoscopice, a căror avantaje sunt bine cunoscute.

Apendicectomia laparoscopică reprezintă astăzi o tehnică modernă, ce poate fi actual utilizată, în beneficiul pacientului, în orice formă de apendicită acută, singura contraindicație actuală a tehnicii fiind pacientul ce nu suportă, din considerente medicale, anestezia generală.

Avantajele apendicectomiei laparoscopice?

Sunt multiple, punând în prim plan, recuperarea foarte rapidă postoperatorie a pacientului, posibilitatea precoce de mobilizare a acestuia și externarea mai rapidă din serviciul medical respectiv, lucru datorat abordului minimal invaziv, pacientul având la sfârșitul intervenției chirurgicale 3 incizii minime, de doar 5 și 10 mm.

Principalele avantaje ale tehnicii pe care le considerăm utile a fi citate

  • permite inspectarea întregii cavități abdominale și posibitatea diagnosticării și a altor patologii associate, posibil necunoscute de către pacient
  • abordarea cu mai multă siguranță a organului afectat
  • discomfort postoperator minim, recuperare rapidă, spitalizare scurtă
  • risc minim (sub 4% din cazuri) de apariție a complicațiilor de plagă (supurații, eventrații)

Externarea și recomandările la externare?

Externarea pacientului ce a suferit o apendicectomie laparoscopică depinde de mai mulți factori.

  • Starea fizică generală
  • Vârsta și posibilele patologii associate ale pacientului

În cazul unei intervenții chirurgicale clasice și ținând cont de posibilele complicații apărute, spitalizarea pacientului poate dura câteva zile.

La pacientul apendicectomizat laparoscopic, externarea se poate realiza inclusive a doua zi după intervenție, dacă criteriile amintite permit acest lucru, sau la 2-3 zile postoperator, după o monitorizare completă și permanentă a stării acestuia.

Principalele recomandări la externare vor avea în vedere elementele de dietă și de evitarea temporară a unor alimente particulare (prăjeli, afumături, grăsimi).

Tehnica laparoscopică și reintegrarea rapidă socio-profesională sunt în această perioadă cele mai importante elemente, ce nu impun pacientului controale postoperatorii periodice regulate, acestea nemaifiind necesare datorită minimelor incizii pe care acesta le va avea, ce nu necesită îngrijire suplimentară și după externare și a căror vindecare va fi foarte rapidă.

Dr Andrei GHIOLDIȘ, medic specialist chirurgie generala


Image2-2-1.jpg

Bronhopneumopatia cronică obstructivă este o afecțiune respiratorie cronică, care afectează atât bronhiile prin îngustarea calibrului acestora, cât și alveolele, prin distrucția lor și producerea de bule de emfizem, acesta reprezentând zonele de spațiu mort la care nu se mai realizează schimbul gazos. Principala cauză a BPOC-ului o reprezintă fumatul. Pacienții în vârstă de peste 40 de ani, cu un istoric de peste 20 de fumat minim un pachet pe zi au toate șansele de a dezvolta această afecțiune.

Alți factori favorizanți sunt reprezentați de deficitul de alfa 1 antitripsina și de către expunerea profesională. Pacienții care lucrează în industria siderurgică, în industria chimică, în vopsitrorii sau industria extractilă, datorită inhalării de pulbere de gaze și de substanțe chimice.


Diabet-si-covid-2-1-1024x683.jpg

Actualul context epidemiologic reprezintă un moment dificil pentru persoanele cu boli cronice. Pacienții cu boli cronice sunt mai vulnerabili în fața infecțiilor, cum este cazul pandemiei de COVID 19.

Este și cazul pacienților cu diabet, pentru care riscul de evoluție nefavorabilă este mai crescut dacă diabetul este dezechilibrat, prezintă complicații sau se asociază cu alte patologii. Anxietatea și teama de a nu se infecta a dus la o scădere a prezentării pacientului la medic, la amânarea controalelor periodice și a investigațiilor de specialitate.

Pe de altă parte, diabetul nu așteaptă și nu se vindecă. Evaluarea unui pacient cu diabet prespune mai mult decât o glicemie din sângele venos sau pe glucotest. Tratamentul unui pacient cu diabet implică un stil de viață disciplinat, o dietă echilibrată, controlul celorlalte afecțiuni asociate (hipertensiune, dislipidemie etc.) și prevenirea complicațiilor.

Infecția cu virusul SARS-COV-2 poate induce diabet zaharat și contribuie la fluctuații glicemice la pacienții cunoscuți cu diabet zaharat, fie datorată infecției în sine, stresului unei boli acute sau tratamentului cu glucocortizoizi sau prin apariția de novo a diabetului chiar și la pacienții care anterior aveau valori normale ale glicemiei.

Pentru a depăși această perioadă grea și neobișnuită pentru noi toți, se impune PREVENTIE.

Dr. Mirela NEAMȚU, medic specialist diabet și boli de nutriție


virozele-2-1-1024x538.png

Virozele respiratorii sunt infecții ale tractului respirator superior (nas, gât) cu microorganisme patogene numite viruși. Ele apar cu predilecție în anotimpurile reci dar și în perioadele de variații bruște de temperatură care pot exista chiar și vara.

În general, se manifestă prin strănut, curgerea nasului, usturime în gât, răgușeală, tuse, subfebrilitate (t<38 grdC), frisoane, dureri musculare difuze, nu foarte intense. La copiii mici, manifestările pot fi mai chinuitoare, întrucât ei nu știu să sufle nasul. Prin urmare devin agitați,  nu pot mânca,  nu se pot odihni, la efortul de tuse pot voma. Uneori febra poate atinge 39-40 grdC. De asemenea, ganglionii din zona gâtului se pot umfla și deveni dureroși.

virozele respiratorii

Prevenirea virozelor respiratorii se face, în primul rând, evitând expunerea la frig și umezeală. Este necesară scoaterea copiilor la plimbare pentru că mișcarea în aer liber ajută la dezvoltarea imunității,  dar trebuie făcută în perioadele din zi cu umiditate mai scăzută, de exemplu la prânz,  amiază. De asemenea, se va evita ieșirea atunci când este ceață. Un alt factor favorizant al virozelor este fumatul, care scade apararea mucoaselor, prin urmare prevenirea o deduceți singuri.

Din păcate, mulți părinți au prostul obicei de a fuma în locuință, de multe ori în bucătărie. Total greșit, întrucât acolo membrii familiei se intrunesc de câteva ori pe zi. În plus, ușa nu reprezintă o barieră reală pentru fum, mai ales că cei mici vin frecvent în preajma părinților pe care, poate, nu i-au văzut o zi întreagă.

Nu în ultimul rând, trebuie să ne ferim de persoanele răcite: copiii cu semne de boală trebuie ținuți câteva zile acasă, mall-urile și alte spații aglomerate este bine să fie evitate, mai ales că imunitatea se formează între vârsta de 2 și 7 ani și copiii, neavând mecanismele imunitare suficient de dezvoltare, sunt mai expuși decât adulții nu doar la a face mai des viroze, dar la a face și forme mai extinse și mai severe de boală.

Fiind extrem de multe clase de viruși,  nu ne putem baza pe vaccinare, ci doar pe respectarea regulilor de igienă, de la spălatul pe mâini,  folosirea batistelor de unică folosință, purtarea de mască de tip chirurgical, în cazul absolutei necesități de a ieși din casă, pentru a-i proteja pe ceilalți, aerisirea deasă a încăperilor. Un studiu recent a aratăt că uscătoarele de mâini, prin aerosolii creați, diseminează mult mai mult în mediu virușii, decât prosoapele de unică folosință, așa încât aviz grădinițelor și școlilor!

În cazul virozelor respiratorii NU EXISTĂ TRATAMENT, dar nu vă speriați căci, majoritatea trec de la sine. Doar simptomele prea supărătoare trebuie tratate. Prin urmare, pentru o febră peste 38-38,5 grd C, vom lua banalul Paracetamol. Se poate asocia Ibuprofen sau Aspirină (aceasta din urmă doar la persoanele peste 12 ani), în cazul în care febra crește prea repede (mai devreme de 4 ore) și nu putem repeta doza de Paracetamol. Consumarea de lichide călduțe și frecționarea energică a întregului corp cu oțet, favorizează transpirația, deci și scăderea temperaturii. Importantă este și evitarea ieșirii din casă pentru a nu supune corpul unor variații de temperatură.

Tendința românului este de a face foarte cald în casă. O temperatură, în cameră, de 27-30 grade, nu va aduce nimic bun, din contră, va usca aerul din încăpere și va agrava simptomele. O temperatură de maxim 25 grade și tăvițe cu apă pe sursele de căldură pentru a avea suficientă umiditate în cameră sunt suficiente. Pentru aerisire, pacientul se va muta în altă cameră. Odihna ajută mult la refacerea organismului deci, câteva ore în plus de somn sunt binevenite.

virozele respiratorii

Pentru nas se vor folosi picături sau spray-uri decongestionante, nu mai mult de 5-7 zile, întrucât pot afecta mucoasa nazală; pentru gât, spray-uri sau dropsuri cu efecte calmante și antiseptice. Inhalațiile calde sunt binevenite. Ceaiurile calde de plante medicinale aduc și ele un aport la hidratare. În plus au efecte antiinflamatorii, emoliente, eventual expectorante. Singurul supliment alimentar cu studii dovedite științific pe creșterea imunității în lupta cu virușii este Zincul și nimic altceva. Suplimentele de vitamine nu cresc imunitatea, ci doar ajută refacerea organismului în perioada de convalescență. Ele pot fi luate cu succes din fructe și legume proaspete, iaurturi naturale. Adresarea direct la farmacie pentru tratament este corectă, dar dacă boala dă semne de agravare după câteva zile, prin creșterea sau reapariția febrei, agravarea tusei, trebuie să mergem la medic, întrucât acestea pot fi semnele unei suprainfectii bacteriene.

Despre mâncare am anticipat la tratament. În general, un organism are sistemul imunitar bun, dacă mănâncă in mod echilibrat TOATE principiile nutritive, nu doar legume și fructe,  nu doar lactate, nu doar cereale sau produse din carne. În perioada de creștere,  carnea și ouăle sunt absolut necesare. La adult, cu recomandarea unui medic specialist în nutriție, se poate mânca și lactovegetarian, dacă nu depune muncă fizică grea. Excesele de veganism apărute în ultima vreme nu fac, de multe ori, decât să bulverseze tractul digestiv prin excesul de fibre sau să aducă un aport excesiv de calorii, dar asta este o altă discuție.  În concluzie, este bine să avem un echilibru în toate!

Dr Andra Manoliu, medic primar medicina de familie

MEDSTAR General Hospital


pneumonia-2-1.png

Bronsita sau pneumonie?

Cand se instaleaza raceala sau gripa, deja stii la ce sa te astepti. Ai o senzatie de zgarietura in gat, te simti slabit si te trezesti in pat, inconjurat de multe servetele.

Dar cand vine vorba de bronsita si pneumonie, este mai greu sa stii ce se intampla.

Bronsita este atunci cand tuburile bronsice, care transporta aerul in plamani, se infecteaza si se umfla. Afectiunea poate fi acuta sau cronica.

Bronsita acuta dureaza cateva saptamani si, de obicei, dispare de la sine.

Bronsita cronica este mai grava iar fumatul poate favoriza aparitia.

Pneumonia este o alta infectie la plamani, dar nu se manifesta la nivelul tuburilor bronsice, precum la bronsita, ci la nivelul alveolelor, mici saculeti de aer din plamani. De obicei, nu este o afectiune grava, insa in cazul persoanelor peste 65 de ani sau a celor cu sisteme imunitare slabe, poate deveni serioasa.

Simptomele bronsitei acute

Probleme cu respiratia, cum ar fi:
Congestie in piept
Tuse productiva
Dificultati de respiratie
Respiratie cu suieraturi

De asemenea, puteti prezenta unele dintre simptomele racelii sau gripei, cum ar fi:

Dureri de corp
Frisoane
Febra scazuta
Nas infundat
Durere de gat

Simptomele pneumoniei

Tuse (puteti produce mucus galben, verde sau chiar sangeros)
Febra
Dificultati in respiratie (pentru unii, acest lucru se intampla numai atunci cand urca scarile, de ex.)

De asemenea, puteti avea:

Dureri toracice (s-ar putea sa resimtiti o durere ascutita care este mai grava atunci cand tusiti sau respirati profund)
Confuzie (mai frecventa la adulti cu varsta peste 65 de ani)
Sentiment de slabire
Durere de cap
Transpiratii grele si piele umeda

Iata cateva lucruri pe care le puteti face pentru a va usura simptomele:

Beti multa apa.
Cat mai multa odihna
Utilizati un umidificator sau incercati o inhalatie de aburi pentru a reduce cantitatea de mucus; un dus fierbinte poate fi benefic.

 

MEDSTAR General Hospital

Specialitati medicale


diabetul-zaharat-2-1-1024x538.png

Diabetul zaharat este o boala cronica, complexa, din ce în ce mai des întâlnita în zilele noastre, caracterizata cum bine stim toti prin cresterea valorii de glicemie în sânge. Dar este o afectiune mult mai complexa care cuprinde cel putin doua cai patogenice. Pe de o parte, scaderea secretiei de insulina la nivel pancreatic, si pe de alta parte, rezistenta periferica crescuta la insulina, ceea ce face organismul mai „lenes” în a prelua glucoza si a o metaboliza.

De aceea, în functie de aceste cai patogenice, diabetul zaharat este de tip 1, daca predomina secretia deficitara de insulina, sau diabetul zaharat de tip 2, în care predomina insulino-rezistenta periferica.

Diabetul zaharat de tip 1 este o afectiune care si-a mentinut cumva incidenta. La noi în tara, diabetul zaharat, la modul general, prevalenta este de 11,6%, 5% sau 10% din acesta constituind diabet zaharat de tip 1. La tineri, incidenta diabetului zaharat de tip 1 este de peste 75% tara noastra având o incidenta de 11,27 la suta de mii de locuitori pe an, încadrându-ne în rândul tarilor cu o incidenta medie mare la diabetul zaharat de tip 1.

Diabetul zaharat de tip 1 este o afectiune zgomotoasa, se manifesta cu foame, poliurie, scadere ponderala, oboseala, inconstanta tânarului sau copilului si de cele mai multe ori ajunge sa fie diagnosticat în maximum 14 zile de la declansare. De obicei, pacientul este adus într-o unitate de terapie intensiva sau la Urgenta. Declansarea diabetului de tip 1 este accentuata de factori infectiosi, de stres, si este o adevarata tragedie, sa zic asa, în rândul familiei care are un copilas cu diabet de tip 1 declansat dar treptat, cu ajutorul echipei medicale, familia si pacientul ajung sa controleze aceasta boala. Diabetul de tip 1 se poate declansa din prima zi de viata pâna la ultima zi de viata.

Incidenta diabetului de tip 2 la copil este din ce în ce mai mare la noi în tara si în multe tari civilizate. Datorita stilului de viata afectat, datorita consumului de alimente procesate, scaderea consumului de fructe, legume proaspete si cresterea incidentei sedentarismului. Trei din zece copii de la noi din tara sunt supraponderali sau obezi, 8% din ei având obezitate. Dintre acestia, multi se selecteaza pentru a deveni diabetici de tip 2 înca de la vârsta mica. De aceea, trebuie controlata glicemia, eventual hemoglobina glicata la un copil supraponderal peste 8 ani.

Când ne aflam în fata unui copil supraponderal mai ales daca are factori de risc declansator, adica diabet gestational al mamei sau rude de gradul I sau gradul II parinti, bunici cu diabet zaharat de tip 2, trebuie sa constituie factori de risc. Cauzele obezitatii sunt complexe si tin, în primul rând, si de educatia din familie si educatia de la scoala, educatia alimentara. În primul rând, cauzele psihologice nu trebuie uitate pentru ca sunt parinti care fac un lucru nu tocmai bun, recompenseaza cu dulciuri copilul care a luat nota mare sau care a facut un lucru bun, si cumva în subconstient i se greveaza ideea ca dulcele este o recompensa. Acest lucru este un comportament pagubos în timp si nu ar fi bine sa recurgem la el.

De asemenea, sunt multi parinti care îsi aduc copilasii la control sa slabeasca, dar ei însisi fiind supraponderali sau obezi. Eu zic sa fim atenti în primul rând atenti la stilul nostru de viata la mâncarea pe care o mâncam în familie si dupa aia sa avem pretentie la copilas sa fie normoponderal. Pentru ca veriga esentiala în diabetul zaharat de tip 2 la copil este obezitatea.

Problema este ca un diabet declansat devreme în timpul copilariei sau adolescentei, reprezinta o adevarata drama pentru toata viata pentru individ. Sa nu uitam ca diabetul zaharat, o data declansat, semnifica un risc de patru ori mai mare de boli cardiovasculare si infarct de miocard si acesti pacienti trebuie sa stea toata viata cu sabia lui Damocles deasupra capului, sa nu uitam. Este esential sa slabeasca pacientii, copilasii sa faca mai multa activitate fizica, sa se joace mai mult, sa practice un sport, pentru a preveni acumularea de grasime în timp si declansarea diabetului zaharat. Sunt, de asemenea, factori psihologici, unele forme de anxietate, de depresie, împing la declansarea unor tulburari de comportament alimentar atât la copil, cât si la adult sau la tânar. Este important ca familia sa semnaleze astfel de probleme si sa nu astepte sa se declanseze tulburari mai severe de tip obezitate, bulimie, mâncat compulsiv, samd.

Tratamentul este individualizat, nu putem vorbi de tratament general. Dar sunt tratamente si copilasul trebuie vazut ca o entitate separata de adult si trebuie tratat ca atare. Trebuie sa ne adresam tuturor problemelor diabetice si metabolice sa nu ne concentram numai pe glicemie, trebuie sa tratam si eventualele dislipidemii care sunt asociate frecvent în obezitate si diabet de tip 2 sau alte probleme.

Nu avem de unde sa stim când se va declansa diabetul zaharat nefiind o boala care da semnale clare în special la diabetul de tip 2 simptomatologia este foarte stearsa. Daca în diabetul de tip 1 simptomatologia este zgomotoasa, apare în 7-10 zile, alerteaza familia si pacientul, în diabetul zaharat de tip 2 simptomele sunt mult atenuate. Poate este mai obosit individul, poate urina mai frecvent, este mai apatic, sunt simptome care nu atrag atentia.

Din pacate, nu de putine ori, declansarea diabetului de tip 2. Din pacate, nu de putine ori, declansarea diabetului de tip 2 o aflam la aparitia altor complicatii ale diabetului, când pacientul face deja un infarct de miocard când capata deja o arteriopatie cu gangrena, când deja sunt probleme oculare de retinopatie diabetica, deci deja târziu.

De aceea este important ca controlul glicemiei si eventual al hemoglobinei glicate sa faca parte din controalele periodice pentru a putea vedea daca este sau nu declansat diabet zaharat, mai ales la un pacient cu risc. Ce ar fi de facut? Pentru un adult care are risc de diabet
dar mai ales are rude de gradul I cu diabet sau are în antecedente diabet gestational si este femeie, este sa încerce sa îsi mentina greutatea. Este principala arma pe care o avem de lupta împotriva declansarii diabetului. Deci mentinerea unei greutati normale scade foarte mult riscul de aparitie a diabetului zaharat de tip 2. Indiferent cum: prin reducerea consumului de alimente procesate, prin mentinerea unui stil de viata activ toate acestea sunt lucruri bune de facut care împiedica aparitia diabetului zaharat de tip 2.

DR ECATERINA AMZA, medic primar diabet si boli de nutritie

MEDSTAR 2000 CLINIC

youtube placeholder image


rujeola-2-1-1024x538.png

Rujeola – profilaxie

1) Prin izolarea pacientilor diagnosticati cu boala acuta

2) Prin vaccinare – se previne atat boala, cat si transmiterea virusului in mediu (nu exista purtatori sanatosi ca in cazul altor microbi). Ea se efectuează la 12 luni, cu un rapel la 5-7 ani. Exista o perioadă de risc, intre 6-12 luni (chiar mai devreme la copii alimentati artificial), intrucat anticorpii din laptele matern nu mai sunt suficienți pentru protecția bebelușului.

In situatii epidemiologice deosebite, se poate efectua vaccinarea mai devreme, începând cu varsta de 9 luni, cu rapel la 12 luni si la 5-7 ani, in ideea de a face o forma mai ușoară de boala (anticorpii postvaccinali nu sunt la un nivel suficient de protector sub 12 luni) și, mai ales, de a preveni complicatiile.

Acestea sunt: crupul rujeolic- faringita acuta obstruanta, bronsiolita, pneumonia interstițiala, bronsite, bronhopneumonii de suprainfectie, encefalita cu incluzii- apare precoce, cu evoluție letala, leucoencefalita posteruptiva – poate fi tratata doar cu doze mari, imunosupresoare, de corticosteroizi, panencefalita sclerozanta subacuta – mai rara, apare la 1-10 ani după boala, letala, la care sunt mai expusi copiii care au făcut boala in primul an de viata, mai rar poate aparea miocardita acuta, in timpul sarcinii, boala se soldeaza frecvent cu moartea fatului, avort sau malformații fetale.

3) Cândva, existau gamaglobuline (in prezent in România nu se gasesc) care se puteau administra in momente precoce de la contactul infectant, in ideea de a face o forma mai ușoară de boala. La fel se poate incerca prin vaccinare precoce, in primele 3 zile de la contactul confirmat, tot in speranta dezvoltarii unei forme usoare de boala.

Prin vaccinarea generala a populației, OMS a sperat sa eradice rujeola, la fel cum s-a reușit cu variola, dar, din cauza lipsei de complianta a populatiei, aceasta eradicare a eșuat.

Dr ANDRA MANOLIU, medic primar medicina de familie

MEDSTAR General Hospital


sindromul-intestinului-iritabil-2-1.jpg

SINDROMUL DE COLON IRITABIL este o afecțiune funcțională a colonului, deci nu o afecțiune organică. Acest lucru însemnând că nu apar modificări ale mucoasei intestinale ci apare, mai degrabă, o tulburare a motilității intestinale, deci niște spasme pe colon. Spasme care duc la o serie de simptome.

Este foarte des întâlnit. Dintre pacienții care se prezintă la medic pentru simptome de ordin digestiv, una din trei persoane prezintă, de fapt, un colon iritabil.

Principalul simptom este durerea abdominală. Durere care poate fi difuză, localizată, ori în partea abdominală superioară sau inferioară. De multe ori pacienții vin cu acuze de genul „mă doare ficatul”, „mă doare splina”, dar, de fapt, este vorba doar despre un colon iritat. În afară de durere, care este ori intermitentă, ori continuă, mai poate fi însoțită și de alte simptome, cum ar fi balonări, în special postprandiale ce se manifestă ca aerofagie, flatulență sau pur și simplu o distensie abdominală imediat după masă. În afară de balonare mai pot apare tulburări de genul constipației, diareei sau alternanței constipație – diaree. Dar principalul simptom este durerea abdominală care, în sindromul de colon iritabil, unul dintre criterii ne spune că este o durere de minimum o dată pe săptămână în ultimele trei luni de zile.

Cauzele nu sunt foarte bine cunoscute, dar, în primul rând, este incriminat stresul. Stresul și anxietatea sunt pe primul loc, urmate de alimentație, o alimentație dezorganizată haotică, deci practic un regim de viață nesănătos duce la un sindrom de colon iritabil. Alte cauze ar mai fi tulburările hormonale, mai ales la femei, în perioada de dinainte de menstruație, pot să apară aceste simptome și desigur anumite medicamente cum ar fi antibioticele ce dereglează flora intestinală și duc în timp la sindrom de colon iritabil. Sunt foarte importante analizele în diagnosticarea sau, mai bine zis, pentru excluderea în primul rând a altor afecțiuni.

Sindromul decolon iritabil este un diagnostic de excludere. Deci întâi ne gândim la alte boli care sunt mult mai periculoase și după ce le excludem rămâne doar sindromul de colon iritabil ca un diagnostic cert. Ne-ar ajuta, în primul rând, niște analize de sânge unde putem vedea o anemie sau probe inflamatorii crescute, o ecografie abdominală pentru a exclude boli care nu țin de tubul digestiv cum ar fi boli ale colecistului, ale pancreasului, care pot da, de asemenea, aceste modificări cu balonare și tulburări de tranzit intestinal. După ce excludem aceste boli, ne axăm bineînțeles pe tubul digestiv. Întrucât sunt și alte boli digestive care duc la aceste simptome, printre care bolile inflamatorii intestinale, diverticulii de pe colon și nu în ultimul rând, cea mai de temut boală,cancerul de colon. Care de multe ori, așa se manifestă, doar cu o tulburare de tranzit. Pentru a exclude sau a infirma  una din aceste boli mai serioaseale intestinului, colonoscopia este singura metodă sau standardul de aur pentru diagnostic. Dacă ecografia ne poate orienta oarecum spre o patologie de acest gen, colonoscopia vizualizează direct mucoasa intestinului și putem preleva și biopsii pentru diagnostic histopatologic cert. O hemogramă în principal este utilă pentru a exclude o anemie, probe inflamatorii de genul VSH, fibrinogen, proteina C reactivă. Acestea sunt foarte importante pentru a exclude alte boli pancreatice, o amilază, o lipază serică, o reastază (calprotectina) din materii fecale sunt foarte importante. Tratamentul este individualizat în funcție de fiecare caz în parte. Chiar dacă pacientul știe că are sindrom de colon iritabil nu trebuie să ia în considerare sau să înceapă să ia tratamentul altui pacient care are același sindrom. Pentru că tratamentul este individualizat în funcție de ce predomină: durerea abdominală, la alți pacienți predomină diareea, la alții constipația, prin urmare tratamentul este individualizat. În mare, constă în probiotice care sunt foarte eficace pentru refacerea florei intestinale, și acestea sunt, la rândul lor, unele speciale pentru diaree, altele pentru constipație, antispastice, antiflatulente, dar, în principal, probioticele ar fi ca tratament de bază.

Dar nu trebuie să uităm regimul de viață. De fapt, cu acesta trebuia să încep. În primul rând, alimentația este foarte importantă. Trebuie excluse alimentele gazogene de genul leguminoaselor – fasole, mazăre, linte, broccoli, băuturile carbogazoase – apă minerală, bere, alcoolul este incriminat în această patologie, fumatul și alimentele grase, nu în ultimul rând, care determină o tulburare a motilității intestinale destul de accentuată. În afară de acest regim alimentar, stresul trebuie evitat, în măsura în care se poate. Oboseala, trebuie respectat un program de 7 ore, dacă se poate, de somn, pe noapte.

Ca o concluzie, nu trebuie amânat diagnosticul chiar dacă sunt niște dureri ușoare sau doar o ușoară balonare pacientul trebuie să se prezinte la medic pentru a exclude alte afecțiuni mai grave. În special dacă pacientul are peste 40 de ani sau 50 de ani, dacă a avut în familie rude cu cancer digestiv, cu boli inflamatorii intestinale, dacă prezintă o scădere ponderală bruscă, dacă are o inapetență, dacă are o anemie recent descoperită pe analize, sau dacă are sângerări, iarăși este foarte important, sub nicio formă nu trebuie amânat controlul la medic pentru a exclude alte afecțiuni mai grave.

DR ELENA PETROVICI, medic primar medicina interna, medic specialist gastroenterologie

MEDSTAR 2000 CLINIC

youtube placeholder image


osteoporoza-1-2-1-1024x532.png

Ce este osteoporoza?

La nivel mondial, una din trei femei si unul din cinci barbati peste 50 de ani vor suferi o fractura osteoporotica. Aceasta boala face ca oasele sa devina mai fragile, astfel ca se ajunge foarte usor la fracturi, chiar si ca urmare unor caderi minore, a unui stranut sau a unei miscari bruste. Fracturile cauzate de osteoporoza pot reprezemta o amenintare pentru viata si sunt cauza unor dureri intense si a unei invaliditati de lunga durata.

Preventia

Poate fi prevenita osteoporoza si fracturile? Da, daca se iau masuri preventive! Consulati un medic reumatolog din timp pentru a afla cum va puteti intari oasele si cum puteti evita fracturile osteoporotice.

osteoporoza

 

Diferente la accesul la tratament

Fracturile cauzate de osteoporoza au un impact devastator asupra a milioane de oameni din intreaga lume si duc la costuri socio-economice enorme pentru societate si sistemele de sanatate. Cu toate acestea, in ciuda progreselor medicale eficiente pentru reducerea fracturilor, putini dintrei cei afectati beneficiaza de tratament. In 2010, doar in Europa, aproximativ 12,3 milioane de persoane considerate a fi expuse unui risc crescut de fracturi osteoporotice au fost lasate netratate.

 

Cei cinci pasi pentru oase sanatoase si un viitor fara fracturi

sport
vitamina
fumat
risc
asistenta
  1. Faceti exercitii in mod regulat. Exercitiile pentru mentinerea greutatii si fortifierea muschilor sunt cele mai bune.
  1. Asigurati o dieta bogata in substante nutritive pentru oase. Calciul, vitamina D si proteinele sunt cele mai importante pentru sanatatea osoasa. Expunerea la soare va poate ajuta sa obtineti suficienta vitamina D.
  1. Evitati obiceiurile negative ale stilului de viata. Mentineti o greutate corporala sanatoasa, evitati fumatul si consumul excesiv de alcool.
  1. Aflati daca prezentati factori de risc si sa le aduceti in atentiei medicului dumneavoastra, mai ales daca anterior ati avut o fractura sau ati avut anumite boli si medicamente care afecteaza sanatatea oaselor.
  2. Nu ezitati sa va testati si sa aplicati tratamente. Daca aveti un risc ridicat, probabil ca veti avea nevoie de medicamente pentru a asigura o protecție optima impotriva fracturilor.

 

Prezentati factori de risc? Programati-va o consultatie la medicul reumatolog!

 

MEDSTAR 2000 Clinic | MEDSTAR General Hospital

www.worldosteoporosisday.org


polimialgia-reumatica-2-1-1024x538.png

Vasculitele reprezintă un grup heterogen de afecţiuni caracterizate prin inflamaţia peretelui vascular, asociată cu alterarea circulaţiei ȋn teritoriul afectat şi care se manifestă prin semne clinice şi simptome variate. Polimialgia reumatică (PM) face parte, alături de arterita giganto-celulară, din grupul vasculitelor sistemice de artere mari şi mijlocii. În cazul PM sunt afectate arterele mari şi mijlocii care irigă musculatura membrelor superioare şi inferioare şi musculatura cefei.

PM este considerată cea mai frecventă afecţiune reumatologică inflamatorie a vârstnicilor, boala având o afinitate pentru pacienţii de peste 50 de ani (vârsta medie de debut fiind de 70 de ani), ȋn special din rasa albă şi de sex feminin (75%).

Tabloul clinic al PM debutează cel mai adesea insidious cu simptome nespecifice (subfebrilitate, astenie fizică, anorexie, alterarea stării generale, scădere ponderală) care pot dura săptămâni sau chiar luni. Ulterior apar simptome care reflectă inflamaţia şi ischemia regiunii afectate.

Durerile articulare (atralgii) şi musculare (mialgii) apar la nivelul cefei şi la nivelul centurilor scapulară (umeri şi regiunea proximală a braţelor) şi pelvină (şolduri şi regiunea proximală a coapselor), cel mai frecvent bilateral, simetric. Durerea apare şi noaptea, durează peste 1 lună, este ȋnsoţită de redoare matinală peste 30-60 de minute. De obicei nu răspunde la tratamentul cu antialgice şi antiinflamatorii.

Pacientului ȋi este dificil să ridice braţele mai sus de nivelul umerilor, să-şi schimbe poziţia ȋn pat sau să se ridice din pat sau de pe scaun. Forţa musculară este păstrată, dar ȋn timp poate să apară atrofia musculară.

Analizele de sânge relevă un sindrom biologic de inflamaţie deosebit de intens (VSH-ul poate depăşi valorile de 100mm/h), o anemie uşoară de tip inflamator, dar cu enzime musculare (TGO, CK) normale. Şi electromiograma este normală.

Deoarece simptomatologia şi modificările paraclinice nu sunt specifice, diagnosticul de PM este unul de excludere. Pentru a pune un diagnostic cert de PM trebuie avute ȋn vedere afecţiuni infecţioase (de pildă, endocardita bacteriană, osteomielita cronică, sindroamele virale şi tuberculoza), neoplazice, endocrine sau metabolice (afecţiunile tiroidei, paratiroidelor şi osteomalacia) şi alte boli inflamatorii cronice (poliartrita reumatoidă, spondilartropatiile nediferenţiate cu debut tardiv, lupusul eritematos sistemic, vasculitele sistemice şi miopatiile inflamatorii).

Răspunsul rapid, prompt la o doză moderată de prednison – 10-20 mg zilnic, în doză unică, dimineaţa, poate contribui la confirmarea diagnosticului. Simptomatologia poate diminua, până la dispariţie, iar probele de laborator se normalizează după primele zile de tratament. De altfel, tratamentul cu glucocorticostroizi este singurul care şi-a dovedit eficienţa. Important este ca dozele să se reducă treptat şi durata tratamentului să fie de 1-2 ani sau chiar mai mult. Pacienţii trebuie informaţi asupra riscului de reapariţie a simptomelor la oprirea bruscă a tratamentului, dar şi asupra efectelor adverse ale glucocorticoizilor. Aceste efecte adverse pot fi prevenite şi combătute printr-o colaborare stânsă ȋntre pacient şi medicul specialist reumatolog.

MEDSTAR General Hospital


boala-varicoasa-2-1-1024x538.png

Interviu cu Dr RALUCA MELIHOV, medic specialist chirurgie generală, competență flebologie

MEDSTAR General Hospital

 

youtube placeholder image

Boala varicoasă este o afecțiune evolutivă pe care pacienții o percep în primă fază prin vase sparte la nivelul gambelor sau coapselor, sau dilatații venoase tot la acest nivel. Acestea sunt stadiile incipiente.

În stadiile mai avansate apare edemul și apar modificările tegumentare reprezentate de o hiperpigmentare sau chiar, în stadiile finale, de ulcer varicos care este reprezentat de un stadiu foarte grav al bolii varicoase. Este stadiul final în care calitatea vieții pacientului este mult modificată.

Cu alte cuvinte, conform Ghidurilor internaționale, boala varicoasă este o afecțiune cronică, evolutivă și invalidantă. Începând cu stadiul 1, stadiul vaselor sparte și terminând cu stadiul 6, stadiul ulcerului varicos.

Cauzele de apariție ale bolii varicoase sunt reprezentate de obezitate, de sarcină, de ortostatismul prelungit, dar în principal, și din experiența mea, varicele se moștenesc genetic. Am avut destul de mulți pacienți care nu aveau nicio cauză determinantă și cu toate acestea le-a apărut boala varicoasă la vârste mici. Sigur, trebuie să menționăm și modificările hormonale, perturbările hormonale, care apar fie în sarcină,  fie la administrarea de contraceptive, sau din diverse alte cauze care determină apariția bolii varicoase.

Simptomatologia la început nu este foarte zgomotoasă. Pacienții, mai ales pacientele, mai ales doamnele, observă un disconfort de ordin estetic. În stadiul de vase sparte, de telangiectazii, sau de vene reticulare de mici dimensiuni, cum este cazul întâi, disconfortul este mai mult estetic. Rareori pacienții acuză dureri local sub formă de arsură ș.a.m.d.

Începând cu stadiul 2 apare senzația de picior greu, senzația de picior umflat, care se ameliorează la mers și se intensifică atunci când pacientul stă. Fie că stă în picioare, fie că stă mult pe scaun. Acestea ar mai fi simptomele, însoțite de anumit grad de edem la nivelul gleznelor.

În stadiile mai avansate, bineînțeles că simptomatologia este un pic mai zgomotoasă. Modificările tegumentare care apar începând cu stadiul 4 deja îngrijorează pacientul, mai ales că sunt niște modificări ireversibile, iar stadiul de ulcer varicos este un stadiu care modifică foarte mult calitatea vieții pacientului.

Ulcerul varicos este o rană deschisă care, în loc să se închidă, așa cum ne-am aștepta cu toții, apare după un traumatism minim, sau pur și simplu fără niciun fel de motiv, și în loc de a se închide, el se întinde și apar dureri foarte intense la nivelul gambelor și la nivelul rănii respective.

O complicație a lui este suprainfectarea încât dacă acești pacienți nu se prezintă destul de repede la medic, cu atât mai greu va fi de tratat un ulcer varicos. Am avut mulți pacienți la care această rană a evoluat pe parcursul, și nu exagerez, a luni, chiar ani de zile. Sunt persoane cu rană deschisă de un an, de doi ani, pe care reușesc să o mai amelioreze, se deschide din nou, și atunci aceasta reprezintă o mare problemă în evoluția bolii varicoase.

În schimb, pericolul este că simptomatologia incipientă nu este foarte zgomotoasă. Cu cât pacienții nu vin la medic imediat punând această senzație de greutate în picior, de freamăt, de dureri care sunt discrete, dar sâcâitoare, le pun pe seama oboselii, sau pur și simplu nu le iau în seamă. Astfel încât, majoritatea pacienților ajung la medic în stadii mai avansate când bineînțeles și tratamentul este mai dificil de suportat, mai de lungă durată.

De aceea trebuie ca pacienții să se observe, desigur metodele de informare sunt foarte multe acum și ne stau la dispoziție și am observat și eu că pacienții sunt din ce în ce mai informați încât ei vin, se prezintă la doctor, vin în stadii din ce în ce mai bune, mai ales că avem la dispoziție tratamente ambulatorii, tratamente, tehnică de vârf, încât să putem trata aceste stadii.

Pacienții observă venele dilatate, care sunt foarte vizibile, diagnosticul bolii varicoase este preponderent un diagnostic clinic. Încât toată lumea poate să vadă că ceva este în neregulă, că venele s-au dilatat, că lucrul acesta evoluează în timp, că apar pachete varicoase noi. Și atunci, desigur, este un semnal de alarmă pentru ca pacientul să se prezinte la medic.

Boala varicoasă apare la femei într-un procent de 70%. Sunt predispuse prin conformația hormonală, prin faptul că au sarcini. La femei apar varicele și la vârstă mai mică și cu frecvență foarte mare. Dar frecvența, la nivelul populației generale vorbesc acum, din păcate nu s-a modificat în timp cu toate că avem la dispoziție medici flebologi, avem la dispoziție metode de investigație și informații, totuși acest procent de pacienți nu s-a modificat. Există studii de dată recentă 2016, 2017, dar eu am la dispoziție și studiile pe anii trecuți, și același procent din populația generală a țării, care se învârte în jurul a 70% care are o anumită formă de boală varicoasă. Luăm în calcul, bineînțeles, toate stadiile: de la stadiul 1, până la stadiul 6. Și din păcate, acest procent nu este modificat.

Lucrul acesta ar putea să ne pună pe gânduri ținând seamă de faptul că orișicum pacientul nu este predispus să vină la medic în clipa în care nu este foarte presat de simptomatologie. De aceea am ridicat semnalul de alarmă că durerile în boala varicoasă nu sunt foarte intense decât fie în stadiile mai avansate, fie în stadiul de complicație.

Dacă este să intru în discuția legată de complicațiile bolii varicoase, este reprezentată de tromboflebita superficială, de tromboflebita profundă care este foarte gravă, și de ulcerul varicos. Acestea sunt cele mai grave stadii de evoluție ale bolii varicoase.

În clipa în care pacientul ajunge la acest nivel sigur că va veni, într-un fel speriat, sau va veni de urgență, la medic. Stadiul 1 al bolii varicoase se poate trata foarte ușor, se poate trata ambulator, prin scleroterapie. Există niște Ghiduri care prescriu în mod foarte clar și foarte riguros tipul de tratament al fiecărui stadiu al bolii varicoase.

Tratamentul este foarte important să fie adaptat stadiului bolii varicoase. În clipa în care pacientul vine la medic, medicul flebolog, medicul chirurg, îi pune un diagnostic atât de boală, dar și de stadiu al bolii. Și din acest moment tratamentul devine foarte riguros și foarte bine pus la punct. Lucrurile sunt destul de clare în această privință.

În stadiul 1, tratament venotonic și scleroterapie sau laserterapie. Pentru că se pretează în acest stadiu. Începând din stadiul 2, trebuie să punem puțin în balanță gradul în care pacientul este afectat. La o parte dintre pacienți încă se mai pretează tratamentul ambulator prin scleroterapie, dar la marea majoritate se indică tratamentul chirurgical, prin care facem și prevenția recidivelor, nu doar tratamentul bolii la momentul respectiv.

Tratament chirurgical care, sigur, sună un pic pentru pacient, îi sperie puțin, dar la ora actuală există tehnici chirurgicale care nu au de ce să sperie pe nimeni pentru că refacerea este foarte rapidă, complicațiile sunt extrem de rare. Vă spun, număr pe degete dacă pot să spun că există complicații. Pacientul își reia activitatea, iese pe picioare cum s-ar spune, a doua zi postoperator.

Sigur, este necesară o perioadă de repaos ca după orice intervenție chirurgicală dar starea pacientului este foarte bună și în clipa în care vine în stadiul 2 doar se poate face o intervenție care poate să fie și foarte estetică, încât cicatricile să fie puține și de mici dimensiuni. Suturile se fac intratermic încât doamnele să nu se teamă de aspectul urât pe care l-ar putea avea postoperator. Adică lucrurile sunt destul de simple în acest stadiu.

Avem la îndemână alte tehnici decât tehnicile prin smulgere pe care le știe toată lumea probabil și pe care noi le-am abandonat în favoarea unor tehnici mai moderne cum este tehnica Chiva, tehnica flebectomiilor localizate, ș.a.m.d. astfel încât intervenția chirurgicală să fie cât mai eficientă și cât mai ușor de suportat de către pacient. Începând din stadiul 3, lucrurile devin un pic mai complicate în sensul că tratamentul trebuie urmat în mod riguros.

Prezența la doctor trebuie să se facă în mod regulat. Stadiul 3 este stadiul acelor edeme mari care nu se pretează adesea la intervenție chirurgicală. Ele sunt controlate prin eco Doppler, se poartă retenție elastică, se dă tratament medicamentos, se schimbă stilul de viață la recomandările medicului ș.a.m.d.

Începând din stadiul 4, stadiul 5, stadiul 6, care este stadiul de ulcer varicos, tratamentul trebuie să fie cu atât mai riguros. În ce privește ulcerul varicos, ulcerul venos, trebuie să se prezinte pacientul la medic, medicul chirurg, pentru o toaletă foarte atentă, o aseptizare a ulcerului, se ia antibioterapie sistemică, să folosească preparatele topice, preparatele locale prescrise de către medic, să poarte contenția elastică și în unele cazuri se poate face intervenția chirurgicală.

Sigur, cu cât ulcerația este de mai mici dimensiuni, cu atât se închide mai repede. În schimb, pentru acești pacienți există tratament cu pansamente active, tratament chirurgical local, tratament chirurgical general. Așa încât inclusiv pentru ulcerul varicos avem soluție chirurgicală.

Prin urmare, ca o încoronare a ceea ce am discutat până acum, există tratamente pentru boala varicoasă de la stadiul 1, până la stadiul 6. Care, din fericire, ne stau la dispoziție, sunt foarte ușor de accesat, sunt aici în Constanța, aici în Clinica MEDSTAR, încât pacienții se pot adresa, indiferent de stadiu, către flebologie, către medicul chirurg flebolog, și cu cât mai repede, cu atât mai bine, mai ales că, și asta o spun și ca medic, și ca om, prezența la medic sau indicația medicului te informează.

Nimeni nu trebuie să fie neapărat speriat că vine la medic și musai se operează. Dar el trebuie să își cunoască foarte bine starea în care se găsește, stadiul în care se găsește, pentru că am avut foarte mulți pacienți care erau într-un stadiu incipient, într-un stadiu în care tratamentul a fost foarte ușor, și se mirau singuri că au scăpat așa repede, cum se spune între ghilimele.

Am avut și alți pacienți care erau într-un stadiu mai avansat pe care și-l subevaluaseră, așa încât prezența la medic a fost, pot să spun, salvatoare pentru ei. Prin urmare, informarea este foarte importantă iar decizia, bineînțeles, aparține pacientului.

 

Tratamentul Bolii Venoase Cronice a membrului inferior

4 modalități principale de tratament

  • Terapie medicamentoasă
  • Terapie elastică
  • Scleroterapie
  • Tratament chirurgical

 

GHIDUL UNIUNII INTERNATIONALE DE FLEBOLOGIE

Stadiul CEAP 1 reprezentat de teleangiectazii sau vene reticulare cu diametrul până în 3 mm

  • Schimbarea stilului de viață
  • Tratament venotonic
  • Scleroterapie

 

Stadiul CEAP 2 reprezentat de dilatații venoase cu diametrul peste 3 mm

  • Schimbarea stilului de viață
  • Tratament venotonic
  • Contenție elastică
  • Scleroterapie
  • Tratament chirurgical (flebectomii, metoda CHIVA, laser-terapie – în funcție de caz)

 

Stadiul CEAP 3 reprezentat de flebedem

  • Schimbarea stilului de viață
  • Tratament venotonic
  • Contenție elastică

 

Stadiul CEAP 4  reprezentat de eczemă, hiperpigmentare, lipodermatoscleroză  sau atrofie albă

  • Schimbarea stilului de viață
  • Tratament venotonic
  • Contentie elastică

 

Stadiul CEAP 5 reprezentat de ulcer venos vindecat

  • Schimbarea stilului de viață
  • Tratament venotonic
  • Contentie elastică
  • Tratament topic

 

Stadiul CEAP 6 reprezentat de ulcer venos activ

  • Schimbarea stilului de viață
  • Tratament venotonic
  • Contentie elastică
  • Tratament topic
  • Tratament antibiotic

 


toxoplasma-2-1-1024x538.jpg

Toxoplasma este un parazit intracelular. Testele de laborator sunt indicate pentru diagnosticarea infectiei cu Toxoplasma gondii, un protozoar care infecteaza atat pasarile cat si mamiferele.

Transmiterea bolii se poate face pe cale orala, prin carnea incorect preparata termic, prin fecalele pisicilor, prin sange, transplant de organ sau transplacentar.

Infectia este de cele mai multe ori asimptomatica.

Cea mai frecventa modalitate de transmitere a infectiei de la mama la fat este intrauterina. Complicatiile sunt foarte grave: hidrocefalie, microcefalie, retard mental, convulsii, retinita cronica, cecitate. Din aceasta cauza, este recomandat screeningul pana in saptamana 20 de sarcina.

Posibilitatile terapeutice in cazul infectarii cu Toxoplasma gondii in sarcina sunt avortul (pana in saptamana 20) sau tratamentul medicamentos inainte si dupa nastere.

Primele semne ale infectiei sunt reprezentate de aparitia anticorpilor IgM anti-toxoplasma la aproximativ 5 zile de la infectare. Anticorpii IgG apar dupa 1-2 saptamani de la contact si pot fi detectati timp de cateva luni sau ani.

Valorile normale sunt: IgM, IgG 1:16 – 1:256, ADN absent.

In cazul unor rezultate pozitive ale analizelor, este indicata retestarea printr-o alta metoda sau la un laborator diferit in scopul evitarii reactiilor fals pozitive sau fals negative. In cazul gravidelor la care rezultatele testului au fost pozitive, investigatiile trebuie continuate cu amniocenteza si PCR.

 

Laborator analize medicale

Analize medicale explicate

MEDSTAR General Hospital


tiroida-autoimuna-2-1-1024x538.jpg

Tiroida cronica autoimuna (Tiroida Hashimoto)

Tiroidita  Hashimoto este o boală autoimună în care sistemul imunitar atacă glanda tiroidă, cu distrugerea progresivă a țesutului tiroidian și cu scăderea producției de hormoni. Reprezintă cea mai frecventă cauză de hipotiroidie.

Tiroidita Hashimoto este de 5-10 ori mai frecventă în rândul femeilor decât al bărbaților și debutează de cele mai multe ori la vârsta adultă. Pe un fond genetic preexistent (predispoziţia pentru boală se transmite în cadrul familiei), acţionează un factor declanșator al bolii (stres, sarcină, naştere, aport excesiv de iod -alimentar, Spirulină, Jodid, vitamine ce conţin iod, substanţe de contrast, amiodarona).

Din cauza apariției pe un teren cu predispoziție pentru bolile autoimune, tiroidita cronică  se poate asocia cu: vitiligo, psoriazis, poliartrită reumatoidă, lupus, diabet zaharat, hepatită cronică autoimună, gastrită autoimună, anemia Biermer, insuficiență corticosuprarenaliană cronică autoimună (boala Addison), insuficienţă ovariană autoimună (amenoreea secundară, menopauză precoce).

Cel mai frecvent, boala e descoperită întâmplător, în urma unui control medical de rutină, în faza de eutiroidie (funcție tiroidiană normală).

Dacă boala e descoperită în faza de hipotiroidie (deficit hormonal) pot să apară:

  • astenie,
  • intoleranţă la frig,
  • somnolenţă,
  • tendinţa la îngrăşare,
  • tulburări de memorie şi concentrare,
  • labilitate emoţională,
  • căderea părului,
  • retenţie exagerată de apă în organism,
  • puls scăzut (bradicardie),
  • tulburări ale ciclului menstrual,
  • tulburări de dinamică sexuală.

Boala poate evolua și cu tireotoxicoză (exces de hormoni tiroidieni), manifestată prin: agitaţie psihomotorie, insomnii, palpitaţii (tahicardie, fibrilaţie atrială), scădere ponderală, intoleranță la căldură, tremor al extremităților, transpirații abundente.

Tiroidita cronică autoimună se poate însoți și de gușă ( marirea de volum a tiroidei). Gușa din tiroidită cronică este de consistență fermă, cu o suprafață discret neregulată și este nedureroasă. Există totuși pacienți la care această creștere în volum a tiroidei nu apare.

Diagnosticul se face prin dozarea anticorpilor anti-tiroidieni (anticorpi anti-TPO  și anticorpi anti-Tg), a hormonilor tiroidieni (TSH, fT4) , precum și prin  efectuarea echografiei tiroidiene.

Anticorpii antitireoperoxidaza (ATPO) și anticorpii antitireoglobulina (ATGL) sunt prezenți în titru variabil. Aceștia reprezintă anticorpi secretați de limfocite împotriva unor componente ale tiroidei (enzima numită tireoperoxidaza, implicată în sinteza hormonilor tiroidieni și proteina numită tireoglobulină, care se regăsește în structura hormonilor tiroidieni). Dacă aceştia sunt pozitivi, nu mai e necesară dozarea lor pe parcursul bolii pentru că, deşi valoarea lor poate varia, această variaţie nu are nicio semnificaţie clinică.

Testele funcționale tiroidiene (TSH, fT4)  sunt variabile. În funcție de statusul funcțional, putem descrie trei situații:

1 tiroidita autoimună cu eutiroidie (funcție tiroidiană normală) – testele funcționale sunt în limite normale (TSH, fT4 cu valori în intervalul de referință).

2 tiroidita autoimună cu tireotoxicoza (exces de hormoni tiroidieni) – TSH scăzut, fT4 crescut.

3 tiroidita autoimună cu hipotiroidie (deficit de hormoni tiroidieni) – cu TSH crescut și fT4 scăzut.

 

Ecografia tiroidiană evidenţiază modificările specifice pentru inflamaţia cronică a glandei tiroide (aspect neomogen, hipoecogen, pseudonodular, “ mâncat de molii”).

Pentru tiroidita Hashimoto NU EXISTĂ un  tratament cauzal. În cazul în care tiroidita cronică autoimună se însoțește de o funcție tiroidiană normală (TSH și fT4 în limite normale), nu se recomandă tratament. Pacientul va fi urmărit periodic, la interval de 3-6 luni, pentru a se vedea dacă evoluează spre hipotiroidism. Evaluarea se va face prin măsurarea TSH, Ft4.

În cazul hipotiroidiei se administrează levotiroxina (hormon tiroidian identic cu cel uman). Hormonii tiroidieni se administrează dimineaţa, cu minimum 30 de minute înainte de prima masă, cu apă,   NU cu suc, lapte, cafea, mâncare, alte  medicamente, deoarece nu se mai absorb eficient.

Tratamentul este permanent (va fi continuat tot restul vietii). Evaluarea endocrinologică se face inițial la 6 săptămâni de la inițierea tratamentului, ulterior la un interval stabilit de medicul specialist (de obicei 6 luni – un an).

În caz de tireotoxicoză de distrucție, tratamentul este simptomatic, tulburarea rezolvându-se de la sine în câteva săptămâni, o dată cu epuizarea depozitelor intratiroidiene de hormoni.

Obiectivul tratamentului este normalizarea TSH, Ft4.

Nu există alternativă naturistă sau homeopată la tratamentul hormonal. Preparate de tipul Spirulina, Jodid, suplimente alimentare cu aport de iod pot agrava evoluţia bolii, putând chiar declanşa un episod de hipertiroidism tranzitor.

Îndepartărea chirurgicală a glandei tiroide este rezervată cazurilor cu gușă voluminoasă cu fenomene compresive sau în caz de noduli cu suspiciune de malignitate. Nodulii în contextul tiroiditei Hashimoto cel mai des sunt benigni, dar tiroidita Hashimoto se asociază cu o incidență mai mare a limfomului tiroidian ca și eventuală malignitate.

O atenție deosebită trebuie acordată pacientelor  diagnosticate cu tiroidita Hashimoto care își doresc o sarcină. Tratamentul substitutiv la gravidele hipotiroidiene e obligatoriu pe toată durata sarcinii şi alăptării, în doze adaptate la nevoile organismului (necesarul de hormoni tiroidieni creşte cu 30-50% faţă de doza necesară anterior sarcinii). Netratat, hipotiroidismul din timpul sarcinii poate duce la naştere prematură și în cazul nou născutului la guşă, icter prelungit, hernie ombilicală, plâns răgușit, alimentație dificilă, hipotonie („copilul moale, care plânge rar”).

Hipotiroidismul copilului (după naștere) dacă nu e tratat sau e tratat necorespunzător produce retard mental ireversibil, tulburări de vorbire (vorbirea întârziată), tulburări de comportament, dezvoltare pshihică și motorie încetinită (nu ridică capul la timp, nu stă în funduleț, nu merge la timp, nu vorbește la timp), creștere în greutate, incapacitate de concentrare, învățare, paloare, apatie, lentoare, astenie permanentă, retard de creștere în înălțime, retard în instalarea pubertății.

Sub un tratament corect condus de medic şi respectat de pacient, simptomele dispar, iar calitatea vieţii e identică cu a unei persoane sănătoase.

Dacă boala nu este diagnosticată sau tratamentul nu este urmat, se va instala hiptiroidia severă cu incetinirea globală a metabolismului și cu risc de apariție a comei mixedematoase. Aceasta este forma extremă de hipotiroidism și este frecvent mortală.

 

Dr AURELIA STEFANOPOL, medic specialist endocrinologie

MEDSTAR General Hospital

 


tulburarile-de-mers-2-1-1024x538.jpg

Tulburarile de mers si displazia de dezvoltare a soldului la copii

Cele mai multe prezentări într-un cabinet de chirurgie și ortopedie pediatrică de ambulator se refera la tulburările de mers. Mai ales într-un mediu privat unde medicul are posibilitatea să aloce puțin mai mult timp consultației decât într-un sistem de asigurări de sănătate, și atunci părinții care doresc mai multe informații și mai multe precizări se adresează în primul rând unui cabinet privat unde există această posibilitate ca medicul să stea mai mult timp de vorbă cu familia.

Nu sunt afecțiuni grave. Dar neglijarea lor poate să ducă la fixarea unor atitudini vicioase ale membrelor prin creștere în poziția greșită și să devină definitive. De unde, dacă prezentarea rapidă, precoce, la medic poate să prevină prin mijloace extrem de simple, de obicei nu tratamente ci îngrijire de un anumit tip în sânul familiei, atitudinile respective se corectează în proporție de peste 80%.

Ideal ar fi să nu așteptăm până la apariția semnelor. Recomand cu căldură tuturor familiilor care au copii foarte mici să încerce să facă un control ortopedic, de ortopedie pediatrică, în prima lună de viață, de dorit în jurul celei de-a 15-a zi de viață pentru displazia de dezvoltare a șoldului iar pentru tulburările de mers, în jurul vârstei de 1 an, când începe mersul, chiar dacă observă, chiar dacă nu observă dumnealor niște modificări.

Și să revin puțin la displazia de dezvoltare a șoldului. Este o afecțiune, o stare a șoldului care permite acestuia să se luxeze prin evoluția copilului. Cartilajul cavității cotiloide nu acoperă în totalitate cotilul. Și atunci există posibilitatea ca acesta să sară de la locul lui, spus foarte simplu.

Este o afecțiune care, depistată foarte precoce, până la 3-4 luni, înainte ca acel copil să stea măcar în fund, el se vindecă, se poate vindeca. Este un progres deosebit, ecografia de șold bine efectuată și bine interpretată este salutară. Chiar dacă încă mai sunt medici care nu au încredere în ea din experiența celor care au întemeiat, au făcut această metodă, și din experiența foarte multor clinici de ortopedie pediatrică din Europa și din alte state avansate, printre care Mongolia, evoluția este foarte bună. Am subliniat Mongolia pentru că eu cred că aproape oricine de la noi din țară are impresia că această țară, Mongolia, este mai puțin dezvoltată decât noi. Vreau să vă spun că acolo screeningul pentru depistarea displaziei  de dezvoltare a șoldului se face în prima lună de viață. La noi, statul nu reușește să acopere prin mijloacele lui economice să facă acest screening tuturor nou născuților, așa cum ar fi ideal.

De aceea recomand cu tărie tuturor părinților care doresc, care au posibilitatea, să facă acest screening. Consultația se poate face în mediul privat sau la instituțiile publice care au cabinete de chirurgie și ortopedie de copii. Singura problemă este costul ecografiei, care deocamdată la noi în țară aparține, revine exclusiv familiei.

Dar vă recomand s-o faceți cu seriozitate pentru că până la 3 luni, 3 luni și jumătate copilul dvs poate fi dezvoltat, rezolvat, vindecat, dacă are această afecțiune. Afecțiunea nedepistată la timp mai poate fi tratată și mai târziu dar tratamentul este de data aceasta ortopedic, greoi, poate să dureze mai mult, imobilizări gipsate succesive sau dacă depistarea se face după ce copilul a început să meargă câteodată se lasă cu intervenție operatorie. Cu cât e vârsta mai precoce de depistare a bolii, cu atât este mai bine.

Deci la început se rezolvă cu orteză simplă, apoi cu imobilizări gipsate, cu intervenții chirurgicale simple care se adresează părților moi, simple pentru noi ca profesioniști, dar asta înseamnă o agresiune asupra copilului asta înseamnă griji și îngrijiri din partea familiei, sau, dacă depistarea este chiar târzie, intervențiile operatorii pot fi mai laborioase și cu rezultate mai puțin certe decât așa cum facem în primele luni de viață.

Cea mai mare parte a tulburărilor de mers la care mă refeream la începutul interviului nostru beneficiază de așa-numita talasoterapie care în Constanța este gratuită.Trebuie doar să fie indicată și folosită. Ca orice mijloc natural, nu dă rezultate foarte repede. Trebuie o consecvență în utilizarea lor. Ca să îl pomenesc pe maestrul nostru, profesorul Alexandru Pesamosca, și el constănțean, care spunea că la Constanța e rușinesă ai asemenea boli, având în vedere că ai marea la dispoziție și că primăvara, de când dă firul ierbii și toamna, până cade frunza, acești copii ar trebui să stea pe malul mării.

Pe plajele cel mai puțin amenajate, cele cu pietriș, pentru că nisipul foarte fineste agreat de cei care doresc să se relaxeze. Mersul e bun și pe nisip, decât pe covor sau pe parchet acasă e mai bine pe nisip, dar și mai bine este pe o plajă cu pietriș. Sunt multe situații în care aceste mijloace simple de folosire a plajei mai puțin amenajate și a forței valurilor, talasoterapia, musculatura, ligamentele, musculatura gambei în special, ligamentele articulației gleznei, se întăresc. Sunt mijloace active de corecție care fac foarte mult bine copiilor în dezvoltare, aflați în dezvoltare.

Încă un sfat general, care se adresează tuturor, nu cuiva în mod special, este de a încerca să se desprindă de a-și pune singur diagnosticul pe net. Informațiile pe care le capătă din diverse site-uri sunt destul de puțin științifice. Majoritatea lor sunt date de experiențe personale sunt forumuri între mame care își comunică între ele unde au fost, cum au fost tratați, ce tratament li s-a dat, și recomandă și altora să facă același lucru.

E bun internetul pentru informare dar absența prezentării într-un cabinet medical pentru ca un medic să examineze copilul fizic poate duce la niște greșeli care costă tot pe copil și tot familia. Nu spun că internetul nu are și el beneficiile lui dar el trebuie folosit cu foarte mult raționament și să nu înlocuiască consultația în cabinet. Ce ți-a spus medicul poți să verifici pe internet, pe niște site-uri profesionale.

Și le recomand părinților să procedeze de așa manieră. Încât să nu eludeze consultația fizică în cabinetul unui medic de specialitatea potrivită. Mai există o greșeală pe care o fac mulți părinți. Interesându-se de un medic bun pentru copilul lor, este normal, este firesc, se adresează de multe ori unei rețele nepregătite pentru acest lucru.

Patologia copilului diferă de patologia adultului. De aceea există și specialiști de acest tip. Un medic de adulți în același profil poate să fie extrem de bine pregătit pentru a trata un adult, dar nu înseamnă că este la fel de bine pregătit și în patologia copilului. Copilul este un organism în creștere, nu este un adult în miniatură. Legile după care se rezolvă o problemă pediatrică, chirurgicală pediatrică, ortopedică pediatrică, sunt altele decât cele de la adult. Și răspunsul copilului este altul, de obicei mult mai bun decât al adultului.

Se întâmplă, să știți, să avem această problemă când radiografii ale copiilor acceptate de noi pentru un tratament simplu, neintervențional, sunt contestate de colegii noștri de adulți, care spun părințilorcă trebuie operat. Ar trebui operat dacă ar fi adult.

Deci atunci când există o îndoială despre calitatea serviciului medical acordat pacientuluie bine ca a doua opinie să fie luată de la un specialist de același profil. Din altă parte, nu este nicio problemă. Poate chiar medicul din cabinet să îndrume pacientul la doi-trei specialiști din același domeniu care, hai să spunem, să aibă experiență mai multă decât el.

Dr GABRIELA DASCĂL, medic primar chirurgie ortopedie pediatrică

MEDSTAR General Hospital

youtube placeholder image


apendicita-2-1-1024x538.jpg

Apendicita acută reprezintă o afecțiune inflamatorie a apendicelui cecal, fiind una dintre cele mai frecvente cauze de abdomen acut chirurgical.

Apedicele cecal este o structură tubulară cu o extremitate terminată în deget de mănușă, iar cealaltă extremitate comunicând cu cecul – prima porțiune a colonului. Această conformație poate favoriza obstrucția segmentară a lumenului apendicular cu coproliți, corpi străini (sâmburi) sau viermi intestinali (ascarizi), rezultând o cavitate închisă unde se acumulează mucus. Presiunea crescută din acest segment jenează circulația sanguină din peretele apendicular, având drept consecință zone de ischemie şi necroză parcelară. Aici are loc  perforația apendicelui, cu apariția inițial a peritonitei localizate și, dacă pacientul nu se prezintă la timp la medic, a peritonitei generalizate – afecțiune gravă, caracterizată prin prezența de lichid purulent în întreg abdomenul, cu consecințe nefaste asupra întregului organism.

Dacă evoluţia este mai lentă, atunci acolarea progresivă a anselor intestinale şi a marelui epiploon la apendice prin exsudatul fibrinos determină aderenţe, iniţial laxe, apoi strânse, greu de disociat. Rezultă un plastron sau bloc apendicular. Dar este posibilă o dehiscenţă a organelor aglutinate şi evoluţia spre o peritonită secundară generalizată.

Simptomele în forma tipică de apendicită acută sunt dominate de durerea abdominală ce survine de obicei în plină sănătate sau pe fondul unui uşor disconfort digestiv. Debutul durerii este brusc sau mai insidios, dar creşte în intensitate. Debutul brusc ca o durere paroxistică localizată periombilical sau eventual în epigastru se datorează obliterării lumenului apendicelui prin corp străin. Frecvent durerea se manifestă iniţial în epigastru sau în regiunea periombilicală apoi se localizează după câteva ore sau zile în fosa iliacă dreaptă. Durerea creşte treptat în intensitate şi poate cuprinde apoi întreg abdomenul. La mulţi bolnavi durerea debutează direct în fosa iliacă dreaptă. Durerea devine ulterior continuă. Ca si simptome digestive asociate, însă nespecifice, apare inapetența – precoce și constant, greața și vărsăturile, tulburări de tranzit intestinal – constipație sau diaree. De asemenea poate apărea febra, frisoane, puls crescut. Este de evitat autoadministrarea de antialgice și antibiotice, care pot masca simptomele, sau de purgative, care pot grăbi perforația apendicelui.

Când se prezintă la medic, bolnavul este liniştit, evită orice mişcare şi menţine flexia antalgică a coapsei drepte pe abdomen şi prezintă crispare dureroasă la mişcări. Limba este încărcată, adesea saburală. Dacă tuşeşte, acuză dureri în fosa iliacă dreaptă şi, reflex, apasă şi imobilizează cu ambele mâini peretele abdominal din regiunea fosei iliace drepte. Caracteristic pentru apendicita acută este exacerbarea durerii din fosa iliacă dreaptă la palpare, cu apărare musculară. Aceasta se poate transforma in contractură musculară, inițial limitată la fosa iliacă dreaptă, semn al peritonitei localizate, ulterior extinsă la întreg peretele abdominal în peritonita generalizată.

Nu există un examen de laborator specific pentru apendicită. Totuși, este util un set minim de analize de laborator, cum sunt hemograma, care poate arăta un număr crescut de leucocite, glicemia, transaminaze, uree, cretinina, sumarul de urină pentru a se exclude alte afecțiuni, dar și pentru a evalua pacientul din punct de vedere biologic înainte de intervenția chirurgicală. Femeile vor face un test de sarcină pentru a exclude prezența unei sarcini.

Imagistic, radiografia abdominală poate fi primul test folosit pentru a se exclude alte cauze de durere abdominală. Ecografia abdominală poate arăta prezența de lichid în cavitatea peritoneală și uneori poate vizualiza apendicele inflamat. Este utilă și în excluderea altor afecțiuni abdominale, mai ales cele genitale la femeie sau urinare. În cazul în care diagnosticul de apendicită nu este sigur, poate fi utilizată tomografia computerizată, care are o precizie mai mare decât ecografia în diagnosticarea apendicitei.

Tratamentul recomandat în apendicita acută este cel chirurgical radical, adică apendicectomia, cu excepția plastronului apendicular în care rezoluţia se obţine prin tratament medical: repaus la pat, regim alimentar hidric, reechilibrare hidro-electrolitică şi mai ales prin antibioterapie masivă, iar local se aplică o pungă cu gheaţă. Apendicectomia este indicată la 2-3 luni după răcirea completă obţinută prin tratament medical.

Intervenția chirurgicală efectuată cu scopul îndepărtării apendicelui poate fi efectuată fie pe cale laparoscopică, fie pe cale deschisă, clasică. Intervenția laparoscopică presupune realizarea a 3 sau 4 mici incizii pentru instrumentele laparoscopice si a unei camere de lucru prin insuflarea de CO2 in abdomen. În apendicectomia clasică abordul se face printr-o singură incizie, mai mare, în fosa iliacă dreaptă. Indicația pentru apendicectomia laparoscopică se justifică în sindromul dureros de cadran abdominal inferior drept la femeie, la obezi şi eventual pentru unele considerente estetice. Anestezia folosită în mod uzual pentru apendicectomia clasică este rahianestezia, iar pentru cea laparoscopică, anestezia generală.

Evoluţia bolnavului apendicectomizat este de regulă benignă. Majoritatea pacienților se simt mai bine imediat după operație. Tratamentul postoperator va consta în administrarea pe cale intravenoasă de lichide, antibiotice și de antialgice. Totuși, pot apărea și complicații, mai ales în apendicitele acute cu peritonită neglijată sau survenite la pacienți cu tare asociate: diabet zaharat, obezitate, afecțiuni cardiace, hepatice, renale.

Netratată, apendicita acută evoluează către perforația apendiculară, cu apariția peritonitei localizate, apoi generalizate, șoc toxico-septic, care în cele din urmă duce la deces.

DR DRAGOS BAJAN, medic primar chirurgie generala

MEDSTAR General Hospital


colecist-2-1-1024x538.jpg

Interviu cu Dr DANIEL COSTEA, medic primar chirurgie generala, MEDSTAR General Hospital

 

Ce avem de facut atunci cand, la ecografie, medicul ne spune ca avem colecistul marit?

Ecografia abdominala este o investigatie care in zilele noastre a devenit o investigatie de rutina. Ea poate fi facuta si in cabinetele medicilor de familie, a celor care au aceasta competenta. Cand medicul de familie sau medicul ecografist spune pacientului ca are colecistul marit, acesta intra putin in panica sau nu stie prea multe informatii despre acest lucru. El este indrumat spre medicul specialist, care poate fi un gastroenterolog sau chiar direct spre chirurgie daca acest colecist marit mai contine si altceva inauntru, adica acele pietre care pot fi vazute si detectate tot prin ecografia abdominala.

 

Cum functioneaza colecistul, de ce ajunge sa fie marit?

Acest colecist, sau cum i se spune in limbajul multor pacienti – fiere – contine un lichid bila, care este un produs de secretie al ficatului. Colecistul colecteaza bila, adica in 24 de ore in jur de 800 de ml, 1200 ml, poate si mai mult. Aceasta cantitate difera in functie de regimul alimentar al pacientului si de constitutia si bagajul genetic pe care il are. Acest lichid, intre mese, prin anumite canale ajunge in colecist. Evident, bila are un rol foarte important in digestie, in absorbtia vitaminelor, in absobtia lipidelor, de aici si unul dintre factorii favorizanti ai patologiei colecistului, aparitia diverselor boli si a litiazei biliare, a formarii pietrelor in colecist.

 

Ce simptome avem in cazul colecistului marit?

Durerea apare si este semnul care alarmeaza pacientul, datorita inflamatiei. Este o durere cu o localizare specifica, in etajul abdominal superior, in partea dreapta a abdomenului superior, sub coaste. Oamenii stiu ca atunci cand ii doare in dreapta sus, sub coaste, ori au probleme cu ficatul, ori cu fierea. De aceea este si importanta ecografia, pentru a face diferenta, pentru a sti exact daca problema e la nivelul ficatului sau a colecistului. Alte simptome mai pot fi febra sau varsaturile. Acestea apar atunci cand exista o evolutie mai indelungata a bolii si duc spre o anumita complicatie, acele colici biliare sau chiar un blocaj de catre o piatra a unui canal biliar.

Continuarea interviului, in format video

youtube placeholder image


blefaritele-2-1-1024x538.jpg

Blefaritele reprezinta inflamatii ale pleoapelor, in special ale marginilor libere palpebrale, superioare si inferioare. Etiologia acestei afectiuni este variata. Cei mai frecventi germeni intalniti sunt:

  • Pitirosporum
  • Staphilococus aureus

 

Alti germeni intalniti in aceste afectiuni sunt:

  • Streptococus B
  • Diplobacilul Morax – Axenfeld
  • Escherichia coli
  • Haemophilus influenzae
  • Candida albicans

Factorii favorizanti sunt:

  • Generali: tulburari digestive cronice, tulburari endocrine, terenul artritic, terenul diatezic
  • Locali: praful, fumul, umiditatea, radiatiile, frigul, diverse coliruri, cosmetice

Viciile de refractie necorectate determina o stare de congestie cronica, ce poate intretine o blefarita cronica.

Blefaritele cronice favorizeaza aparitia orjeletelor recidivante si a salazioanelor. Complicatiile produse de blefarite sunt: conjunctivitele cronice, conjunctivitele foliculare, keratita punctata si keratita foliculara.

 

Clasificarea blefaritelor

Din punct de vedere clinic, blefaritele sunt:

  • Eritematoasa
  • Scuamoasa
  • Ulcerativa

Autorii americani clasifica blefaritele dupa nivelul de afectare a marginii libere palpebrale:

  • Anterioara
  • Posterioara
  • Mixta

 

Tratamentul blefaritelor

Masurile de igiena a pleoapelor se asociaza aplicarii unor unguente cu antibiotice, administrarii de steroizi topici, de lacrimi artificiale, iar in unele situatii chiar administrarii pe cale orala de antibiotice.

“Pentru etiologia si eficienta tratamentului la formele cronice de blefarite intalnite in clinica, consider relevant un studiu realizat in perioada iunie 2006 – iunie 2007 pe un numar de 50 de pacienti ce prezentau simptome si semne de blefarita. Acestia aveau varstele intre 8 si 50 de ani. Dintre acestia, 16 prezentau blefarite cronice, dintre care 3 cazuri au fost asociate cu conjuctivite, 3 cazuri asociate cu keratite superficiale si un caz de blefarita cronica asociata cu epifora si ectropion”, precizeaza Dr Florea Bectas Sena, medic primar oftalmologie.

Potrivit acesteia, studiul a urmarit eficienta tratamentului la cei 16 pacienti, 8 dintre ei primind medicatie conform antibiogramei (lotul I), iar la 8 dintre ei s-au folosit coliruri si unguente antibiotice cu spectru larg (lotul II).

Examenul secretiei conjunctivale s-a efectuat la 8 pacienti, 4 dintre acestia au primit tratament cu unguente si coliruri conform antibiogramei, iar la 4 dintre pacienti s-a administrat si medicatie pe cale orala doxiciclina.

Ca germeni patogeni mai frecventi au fost: stafilococul auriu, streptococul, escherichia coli.

Ceilalti 8 pacienti au fost tratati cu unguente si coliruri antibiotice cu spectru larg de actiune, carora li s-a asociat si tratament pe cale orala cu doxiciclina la 4 dintre ei, cu eritromicina la 2 dintre cazuri si cu tetraciclina la 2 dintre cazuri. La pacientii cu varsta 8-15 ani s-a administrat eritromicina si doxicilina, iar celor cu varste peste 15 ani tetraciclina si doxicilina.

Pacientii au fost urmariti saptamanal timp de 2 luni.

Rezultate studiului au fost urmatoarele: pacientii din primul lot care au fost tratati numai cu unguente si coliruri antibiotice au avut o evolutie trenanta, fata de cei care au fost tratati si cu doxiciclina pe cale bucala. Pacientii din lotul II au avut o evolutie favorabila la o luna de zile nu mai prezentau semnele si simptomele de blefarina, dar profilactic tratamentul cu antibioticul administrat pe cale bucala a continuat timp de o luna, administrandu-se o doza de intretinere. Pacientii nu au prezentat reactii adverse la antibiotice.

 

Concluzii

Germenii intalniti cu o incidenta mai mare in blefaritele cronice sunt:

  • Stafilococul auriu
  • Streptococul
  • Escherichia coli

Administrarea unor coliruri si unguente cu spectru larg asociata cu administrarea pe cale bucala de doxiciclina, eritromicina sau tetraciclina a condus la vindecarea cazurilor trenante de blefarite cronice.

Tratamentul a durat timp de 2 luni.

 

DR FLOREA BECTAS SENA, medic primar oftalmologie

MEDSTAR General Hospital


rinita-alergica-2-1-1024x538.jpg

Rinita alergica este o afectiune inflamatorie a mucoasei nazale. Este initiata de un raspuns imun alergic la alergene inhalatorii, la persoane sensibilizate. Reprezinta o problema de sanatate globala, afectand 10 pana la 20% din populatie.

Cascada imunologica alergica determina urmatoarele SIMPTOME, ce pot varia ca severitate si durata:

– congestie sau obstructie nazala (nas infundat),

– rinoree (secretie nazala mucoasa – alba, apoasa),

– prurit (mancarime) nazal sau conjunctival,

– si/sau stranut.

De asemenea, pot aparea SIMPTOME GENERALE ca oboseala, concentrare si productivitate redusa la serviciu sau scoala .

Rinita alergica poate fi insotita frecvent si de conjunctivita, manifestata prin prurit ocular, lacrimare, congestia vaselor conjunctivale (inrosirea ochilor) si edem periorbital.

Rinita alergica poate fi un FACTOR PREDISPOZANT pentru afectiuni ale organelor adiacente, cum sunt sinusurile maxilare si frontale (sinuzite), urechea medie (otite), nazofaringele si laringele, arborele bronsic (astmul).

DIAGNOSTICUL este stabilit in functie de simptomatologia ce apare ca urmare a expunerii la aeroalergene si testele cutanate prick sau imunoglobulinele specifice pozitive, corelate cu istoricul pacientului.

Principalele aeroalergene implicate in patogenia rinitei alergice sunt:

– acarienii din praful de casa (Dermatophagoides pternonyssinus si Dermatophagoides farinae),

– polenurile,

– mucegaiurile

– epiteliile de animale.

 

Polenurile sunt sporii masculini ai semintelor arborilor, ierburilor si buruienilor. Arborii infloresc si polenizeaza in prima parte a primaverii, o perioada mai scurta de timp. In schimb, polenul ierburilor (Graminee) determina manifestari alergice incepand din lunile aprilie-mai si pana la jumatatea lunii iulie, cand in atmosfera apare polenul de buruieni (Artemisia vulgaris si Ambrosia artemisifolia). Acesta din urma se gaseste in aer pana catre sfarsitul toamnei sau pana incep ploile de toamna.

TRATAMENTUL rinitei alergice ar trebui sa ofere posibilitatea pacientului de a avea o viata sociala normala, gust, miros si un somn odihnitor.  Controlul simptomatologiei trebuie avut in vedere pentru o buna calitate a vietii si pentru a diminua co-morbiditatile asociate.

Tratamentul cuprinde urmatorii pasi:

  1. Profilaxia expunerii la factorii declansatori/agravanti – atunci cand este posibil.
  2. Medicatia simptomatica – adaptata nevoilor, caracteristicilor si preferintelor fiecarui pacient in parte.
  3. Vaccinurile alergenice – reprezinta tratamentul patogenic al bolii. Imunoterapia cu vaccinuri alergenice este un tratament imunomodulator ce tinteste restabilirea imunitatii normale impotriva alergenelor. In prezent, exista doua tipuri de vaccinuri, in functie de modul de administrare: injectabil subcutanat si oral sublingual.

 

In aceasta perioada, in aer plutesc polenurile de primavara. Sa nu tratam rinita sezoniera cu remedii naturiste ce pot sta chiar la baza alergiei”, avertizeaza Dr Selda Ali, medic specialist alergologie, MEDSTAR General Hospital.

 

 


fisura-anala-2-1-1024x538.jpg

FISURA ANALA

Fisura anala este o ulceratie mica de forma triunghiulara, de cele mai multe ori grevata pe cele 2 comisuri anterioara si posterioara a anusului, dar poate fi in orice zona la nivelul circumferintei anale.

Cauza

Poate fi provocata de scaune mai tari sau de o boala diareica. In momentul in care trece bolul fecal se produce durere, durerea contracta muschii sfincterieni, muschii sfincterieni contractati exacerbeaza durerea si nu dau voie fisurii sa se cicatrizeze.

Fisur anala vine ca o complicatie sau o completare la anumite boli cum ar fi boala hemoroidala sau Boala Crohn sau poate sa se formeze independent, totusi pe un teren predispozant pentru ca ea se formeaza in anumite zone cu o circulatie mai precara.

Simptome

Simptomul dominant al fisurii anale este durerea care este vie, atroce, de obicei in timpul sau la scurt timp dupa ce persoana afectata a avut un scaun. Durerea poate fi insotita sau nu de sangerari.

 

Diagnosticul diferential

Se face cu cancerul anal, sancrul sifilitic, ulceratia anala a bolii Crohn, ragadele sau fisurile lineare produse de un scaun tare sau de un examen clinic, care dispar spontan in cateva minute.

 

Tratamentul

Este foarte dificil, pentru ca in cadrul bolii de fisura anala se inchide un cerc vicios in care durerea provoaca spasmul muschilor sfincterieni, spasmul provoaca durerea, iar spasmul nu lasa fisura anala sa se cicatrizeze.

Singura modalitate de a trata fisura anala este de a trata spasmul muschilor sfincterieni, oferind posibilitatea fisurii anale sa se cicatrizeze singura.

Exista trei linii de actiune asupra spasmului muschilor sfincterieni pentru a vindeca fisura anala:

  • topice locale: crème, unguente, care aplicate pe fisura relaxeaza muschiul sfincter intern dand posibilitatea fisurii sa se cicatrizeze. Acest tratament are eficacitate 70%. Daca nu raspunde la acest tratament se trece la o a doua linie terapeutica
  • injectarea de toxina botulinica. Se face in muschiul sfincter intern si ofera posibilitatea fisurii sa se cicatrizeze.
  • ~5-10% din cazuri nu raspund nici la topice locale nici la toxina botulinica, motiv pentru care se intervine chirurgical. Se efectueaza o sfincterectomie interna, care de obicei lasa fisura pe loc. Se sectioneaza 1-1,5 cm din sfincterul intern, se relaxeaza muschiul sfincter intern, dand posibilitatea fisurii sa se vindece.

Durata vindecarii fisurii anale depinde de tratament si poate sa dureze si cateva luni.

 

Complicatiile fisurii anale

Suprainfectia care va duce la saparea unui tunel in tegumente, dand nastere unei fistule perianale.

Tulburarile psihice date de durere, pacientul devine mai nervos, mai irascibil, cu insomnie, cu probleme de colectivitate.

 

Recomandari de preventie a fisurii anale

Prevenirea tulburarilor de tranzit, atat a constipatiei cat si a diareei, printr-o alimentatie cumpatata, fara excese de condimente.

Evitarea statului pe sezut timp indelungat la locul de munca.

Dr RAFIK NIAMANI, medic specialist chirurgie generala

MEDSTAR General Hospital


alopecia-2-1.jpg

Alopecia areata – sau pelada – este o afectiune caracterizata prin caderea parului, atat a celui de pe scalp cat si a celui de pe corp, zonele lipsite de par fiind rotunde, bine delimitate. In general, alopecia areata nu este asociata cu nicio alta problema de sanatate si nici nu este contagioasa. Este destul de frecventă, reprezentând aproximativ 3,5 % din consultațiile dermatologice.

Apare la toate vârstele, dar cel mai frecvent la persoane tinere (aproximativ 75 % cazuri apar la vârste între 5-40 ani). Bărbații sunt de 2 ori mai frecvent afectați decât femeile.

Sunt o serie de factori care concură la apariția leziunilor de peladă: constituția genetică, starea de atopie, reacțiile autoimune și stresurile emoționale. Adesea pacientul declară că în ultimul timp a trecut printr-o perioadă de stres psihic sau de instabilitate psihică, examene, a suferit o intervenție chirurgicală etc. Alți factori care pot precipita aparitia peladei sunt reprezentați de prezența de focare infecțioase (amigdaliene, sinusale, dentare), de parazitoze intestinale.

Și factorii endocrini pot fi implicați: afecțiuni tiroidiene (mixedem, boala Basedow, boala Hashimoto), diabet zaharat, insuficiența ovariană sau paratiroidiană. Uneori se asociază cu deficiențe imunologice (lupus eritematos, sclerodermie, boli autoimune).

În cazul copiilor, se pare că o deficiență a sistemului imunitar face să fie afectați foliculii piloși, având ca urmare căderea părului.

Este o afecțiune cu evoluție imprevizibilă. Uneori rămân plăci izolate, alteori se întind și interesează pielea capului în totalitate. Fără tratament, leziunile pot uneori să persiste luni și ani de zile. Există cazuri de vindecare spontană (după 4-10 luni în 30 % cazuri) sau poate apare extindere rapidă, cu plăci multiple, care evoluează spre pelada decalvantă (alopecia totală, alopecia universală) – în 5% cazuri .Cel mai adesea, căderea părului se face în pielea capului, dar de multe ori plăcile alopecice se găsesc la barbați adulți și la nivelul bărbii . Plăci alopecice se constată și la nivelul sprâncenelor iar genele pot cădea adeseori.

Diagnosticul pentru alopecia areata se pune in baza unei examinari si a unui istoric medical, atat personal cat si familial.

Medicul specialist dermatolog:

  • va intreba cand au aparut simptomele si daca mai exista in familia voastra cazuri de alopecie
  • va examina aspectul zonei / zonelor afectate
  • poate solicita analize suplimentare de sange pentru a verifica daca nu cumva exista probleme tiroidiene sau alte afectiuni care sa stea la baza alopeciei

TRATAMENT:

Nu exista un tratament standard pentru alopecie. Totusi, acesta poate include:

  • injectii subcutanate cu corticosteroizi in zonele afectate
  • solutii aplicate local (sub forma unor lotiuni, creme, sampoane etc.) care contin corticosteroizi, minoxidil , estrogeni (pentru femei) etc.
  • un tratament modern al peladei si alopeciilor in general este reprezentat de mezoterapie pentru regenerarea părului, stoparea caderii, de multe ori rezulatele fiind foarte bune!

Mezoterapia poate fi realizată prin terapie fără ac (procedeu nedureros, neinvaziv) sau prin terapie cu ac, caz în care cocteilul de substanțe active este administrat cu seringă sau cu pistolet.

Tratamentul peladei trebuie, de cele mai multe ori, sa fie combinat. Rezultatele nu apar imediat, ci la 2-3 luni de la debutul tratamentului, deoarece parul cade la 60 zile de la distrugerea foliculului pilos. Pentru mentinerea efectului terapeutic este nevoie de tratament de intretinere de 3-6 luni si uneori de repetarea de 2 ori pe an, recidivele putand sa apara la orice schema aplicata.

Niciun tratament nu este eficace 100%, schemele trebuind individualizate de catre medicul dermatolog. De multe ori este necesara adaugarea medicatiei sedative, tranchilizante, tratamentul eventualelor focare infectioase!

Dr Marioara Axinciuc, medic primar dermato-venerice, competenta dermatocosmetica

MEDSTAR General Hospital


Insuficienta-venoasa-cronica-2-1.jpg

Insuficienta venoasa cronica

„Insuficienta venoasa cronica reprezinta acea afectiune în cadrul careia este afectata scurgerea normala a sangelui si devine manifesta atunci cand la suprafata pielii apar acele dilatatii venoase sinuoase, anfractuoase, care, pe langa aspectul inestetic, determina asupra pacientului o serie de modificari mai ales in stadiile evolutive
ale acestei afectiuni.

De cele mai multe ori, pacientul se adreseaza medicului de familie, asa ar trebui de cele mai multe ori, dar pacientii vin in cabinetul specialistului si mai ales la chirurgul generalist sau chirurgul vascular fie in forma incipienta cand exista aceste venectazii sau telangiectazii, o faza incipienta a insuficientei venoase cronice, dar de cele mai multe ori vin in aceasta faza cand presiunea hidrostatica la nivelul sistemului venos superficial este foarte crescuta, apar aceste dilatatii venoase sinuoase anfractuoase, si nu numai, de cele mai multe ori ele sunt insotite atat de fenoneme inflamatorii locale, manifestate prin tromboflebita superficiala, varicoflebite, sau în faze avansate, cu ulceratii prezente la nivel tegumentar.

Pacientul vine în cabinet si adreseaza o serie de intrebari. In mintea pacientului se naste intrebarea daca el, indiferent de forma evolutiva pe care o prezinta, poate beneficia de acel tratament de care aude ca se poate efectua fara o interventie chirurgicala. Si atunci raspunsul este: se poate efectua, daca evaluam corect aceasta afectiune. A face un tratament nonchirurgical unui pacient care prezinta deja stadii evolutive avansate ale bolii contravine cu practica pe care noi o cunoastem.”

S. L. Dr. Mihaela Pundiche, medic primar chirurgie generala

MEDSTAR General Hospital

youtube placeholder image


boala-venoasa-cronica-2-1.jpg

Boala venoasa cronica

Boala venoasa cronica este o patologie sistemica, progresiva si invalidanta, conform Ghidului Uniunii Internationale de Flebologie, Evolutia acesteia spre stadii severe (ulcere venoase) poate fi incetinita prin masuri de preventie si prin tratament precoce, adaptat stadiului bolii. Indiferent de stadiul bolii varicoase, tratamentul ar trebui sa consiste intr-o abordare globala si corecta, avand ca obiectiv preventia factorilor predispozanti sau agravanti, diminuarea presiunii venoase, ameliorarea  semnelor si simptomelor, preventia complicatiilor.

S. L. Dr. Raluca Melihov, medic specialist chirurgie generala, competenta flebologie

MEDSTAR General Hospital

youtube placeholder image


nefrologie-MEDSTAR-2-1.png

Cu totii stim ca surplusul de grasime nu este benefic pentru organismul nostru. Dar nu realizam ca pierderea in greutate poate preveni afectiunile renale, sau poate incetini progresia bolii la pacientii deja diagnosticati cu boala cronica de rinichi. Obezitatea si sindromul metabolic sunt factori de risc pentru boala cronica de rinichi si sunt asociate cu progresia sa.


gusa-tiroida-2-1.jpg

Gusa nodulara – ce tradeaza si cum o tratam

Multe femei observă, la un moment dat, că au făcut guşă. Dincolo de partea inestetică, această guşă poate fi primul semn al unei boli grave, ce necesită tratament permanent.

Simptomele pe care le manifestă tiroida bolnavă sunt foarte variate, de la oboseală, palpitaţii, senzaţia de nod în gât, scăderea în greutate, la depresie, căderea părului, constipaţie, anemie, creşterea în greutate. Investigarea tiroidei începe cu efectuarea unei ecografii cervicale, care este cea mai bună metodă imagistică pentru detectarea şi caracterizarea nodulilor tiroidieni, apoi efectuarea câtorva analize de laborator (TSH, FT3, ATPO, etc.), pentru stabilirea statusului funcţional.

Ce este aceasta gusa nodulara?

Guşa nodulară este o afecţiune prevalentă, dar 95 la sută dintre nodulii tiroidieni descoperiţi clinic sau ecografic sunt benigni. Din punct de vedere etiologic, nodulul benign poate fi un focar de tiroidită cronică, nodul dominant într-o guşă polinodulară, adenom folicular, chistiar nodulul malign poate fi carcinom papilar, folicular, slab diferenţiat, anaplastic sau carcinommedular tiroidian. Selectarea nodulilor cu risc de malignitate începe chiar din timpul anamnezei şi examenului clinic, suspiciunea fiind crescută în cazul nodulilor cu creştere continuă, progresivă, însoţită de disfagie, disfonie, disconfort.

Ce investigaţii sunt necesare pentru diagnosticul nodulilor tiroidieni?

Dintre investigaţiile paraclinice, ecografia este cea mai bună metodă imagistică pentru detecţia şi caracterizarea nodulilor tiroidieni, iar puncţia aspirativă cu ac fin este standardul de aur pentru diagnosticul diferenţial preoperator al unei leziuni. De asemenea, dozarea calcitoninei are valoare similară puncţiei aspirative pentru diagnosticul carcinomului medular tiroidian.

Care este atitudinea terapeutica pe care o recomandaţi pacientului tiroidian?

În majoritatea situaţiilor, plecând de la dimensiuni şi aspect ecografic, puncţia aspirativă cu ac fin este cea care precizează riscul de cancer tiroidian şi ghidează atitudinea terapeutică ulterioară. Tratamentul chirurgical este indicat nodulilor cu suspiciune de malignitate sau celor mari, compresivi faţă de celelalte categorii. În concluzie, problema principală legată de nodulii tiroidieni este aceea de a-i selecta pe aceia care necesită tratament chirurgical.

 


shutterstock_37245157-2-1-1024x682.jpg

Cancerul mamar se afla pe primele locuri ca raspandire intre cancerele femeii, cu frecventa mare dupa 40 ani, 30% aparand in premenopauza. Semnele si simptomele sunt foarte variate: durere mamara, nodul mamar/axilar palpabil, eritem cutanat, scurgeri mamelonare, retractie mamelonara ; exista si forme fara semne evidente.

Cauza exacta a cancerului mamar este necunoscuta. Hormonii feminini si varsta inaintata joaca un rol in determinarea cancerului mamar. În cazul detectării timpurii, boala este vindecabilă. Cancerul mamar in stadiu incipient poate fi depistat printr-o ecografie mamara , inainte de a fi aparut orice fel de simptome.

Cel mai frecvent semn este nodulul mamar nedureros. Statistic, cancerul mamar omoara peste 3000 de femei annual, iar cazurile nou (depistate) diagnosticate se ridica la peste 7000 anual. Factorii declansatori ai bolii se pot regasi in tratamentele cu anticonceptionale, fumatul de la varste tinere, obezitatea, stresul, dezechilibrele hormonale si alti factori genetici sau de mediu. În cazul detectării timpurii, boala este vindecabilă. Cancerul mamar in stadiu incipient poate fi depistat printr-o ecografie mamara , inainte sa fi aparut orice alte semne.

Ecografia mamara este o manevra neinvaziva , este nedureroasa si poate fi efectuata oricand, indiferent de perioada ciclului menstrual. Rezultatul ecografic este eliberat imediat pacientei.

Ecografia este obligatorie in completarea mamografiei in cazul sanilor densi mamografic.  Mamografia nu exclude ecografia. Ecografia este necesara in diagnosticul diferential al formatiunilor cu aspect mamografic benign: chist-fibroadenom, precum si in monitorizarea lor.

Superioara mamografiei în multe situatii, ecografia mamara cu punctie-biopsie ecoghidata poate fi efectuata oricarei femei, în vederea unui diagnostic corect al formatiunilor mamare.

Punctia-biopsie mamara este o manevra putin invaziva (comparativ cu biopsia excizionala, ce presupune totdeauna anestezie generala si spitalizare). Riscurile sunt mult mai mici, complicatiile mai reduse, iar recuperarea este rapida. Cicatricile sunt absente, iar în cazul în care se pune un diagnostic de benignitate se poate evita interventia chirurgicala, scazând în acest fel si costurile asociate diagnosticarului si tratamentului.

MEDSTAR General Hospital

 


cancer-col-uterin-scaled-3-1-1024x683.jpg

INFORMATII AICI DESPRE TESTUL BABES PAPANICOLAU

Jumatate dintre femeile diagnosticate cu cancer de col uterin au varste cuprinse intre 35 si 55 de ani. Asimptomatic, cancerul de col uterin este greu de depistat in stadiu incipient. Daca stadiul de cancer este unul mai avansat, raspandit in ganglionii limfatici, dar neextins in alte locuri, rata de supravietuire este de 92%. De aceea, diagnosticul precoce este cel mai important atu al unei persoane care sufera de cancer, spun specialistii. Diagnosticarea precoce se poate face prin teste regulate Papanicolau si prin acordarea atentiei la semne si simptome. Factorul de risc cel mai important pentru cancerul de col uterin este infectia cu HPV.

Unele forme de comportament sexual cresc riscul unei femei de a avea infectia HPV – relatii sexuale la o varsta frageda, prezenta a numerosi parteneri sexuali.

Poti fi purtator de HPV timp de multi ani fara niciun simptom sau condiloame, adica negi in zona perianala. Din acest motiv, partenerul sexual, fara a fi constient, poate transmite cu usurinta virusul HPV. Studii au aratat ca folosirea prezervativului nu este foarte eficienta in prevenirea transmiterii HPV. Motivul este ca prezervativul nu acopera toate zonele genitale in care este localizat virusul.

Cancerul de col uterin apare mai frecvent la femeile active sexual în vârstă de peste 30 de ani. Aproape toate cancerele de col uterin sunt cauzate de virusul papilomma uman (HPV). Acest virus se transmite pe cale sexuală.Virusul este un virus comun, astfel că majoritatea oamenilor se infectează la un moment dat pe parcursul vieţii. De cele mai multe ori infecţia nu produce simptome şi se vindecă de la sine. În anumite cazuri infecţia nu dispare şi poate produce modificări la nivelul colului uterin care în timp se transformă în cancer.

Pe langa infectia cu HPV exista si alti factori de risc pentru cancerul de col uterin:

  • fumatul;
  • nasterile multiple – peste trei copii nascuti;
  • anumite boli care scad imunitatea – cum ar fi HIV, tratamentul cu chimioterapie.

Potrivit statisticilor de specialitate, in fiecare zi noua romance sunt diagnosticate cu cancer de col uterin, de 16 ori mai multe decat media europeana.

Pentru a preveni acest lucru, specialiştii recomanda femeilor sa se prezinte la medicul ginecolog cel puţin o data pe an, pentru a face un control de rutina si pentru a face un Test Pappanicolau. Odata depistată, boala poate fi tratata si cu un tratament personalizat. Potrivit medicilor, noua abordare medicala, respectiv tratamentul personalizat, creste speranta de viata cu 25-40%, in functie de tipul tumorii si instrumentul terapeutic.

Tratamentul personalizat se bazeaza pe ultimele descoperiri in genetica si biologie moleculara, folosind medicamentele cat mai eficient posibil si fiind mai eficient, mai putin toxic si mai accesibil. Acest tip de terapie, combinata cu o abordare multidisciplinara, poate conduce la furnizarea tratamentului medical cel mai potrivit si mai modern pentru fiecare pacient in parte, in functie de starea sa de sanatate, localizarea tumorii, tipul si stadiul bolii.

Examenul de screening tip Papanicolau poate identifica leziunile cu potential canceros. Tratamentul bazat pe rezultatele acestui test poate preveni aparitia cancerului. In tarile dezvoltate, folosirea larga a programelor de detectare timpurie a cancerelor de col uterin (numit si screening) a redus incidenta cancerului invaziv de col uterin cu 50% sau mai mult. In Romania, conform datelor furnizate de Organizatia Mondiala a Sanatatii, cancerul de col uterin se afla pe primul loc ca si prevalenta intre cancerele la femei, si este a doua cauza de moarte intre cancerele la femei.

cancerul de col uterin

 


artrita-reumatoida-2-1.jpg

Artrita reumatoida, ce trebuie sa stiti:

* Aveti in vedere diagnosticul de artrita reumatoida in cazul tuturor pacientilor cu durere articulara, edem si rigiditate musculara matinala ce dureaza peste 30 de minute.

* Daca simptomele fie afecteaza articulatiile mici sau mai mult de o articulatie, fie se manifesta timp de peste trei luni, oferiti trimitere la un consult de specialitate in decurs de doua saptamani.

* Initierea tratamentului cu medicatie antireumatica modificatoare de boala (inclusiv metotrexat), in special in primele trei luni de la debutul simptomelor, poate sa incetineasca progresia bolii si sa amelioreze simptomele, functionalitatea si calitatea vietii.

* Cand suspectati artrita reumatoida cereti radiografia articulatiilor simptomatica si masurati factorul reumatoid, viteza de sedimentare a hematiilor si proteina C reactiva, dar fara a amana trimiterea la un consult de specialitate, deoarece rezultatele negative nu exclud diagnosticul.

Este o artrita autoimuna, poliarticulara, caracterizata prin distrugerea progresiva si deformarea articulatiilor periferice. Din cauza invaliditatii create de artrita reumatoida, 28% dintre persoanele afectate renunta la serviciu in decurs de un an. Aspectele relevante ale examenului clinic le apreciaza medicul reumatolog.

MEDSTAR General Hospital


ulcer-trofic-venos-2-1.png

Ulcerul venos reprezinta complicatia cea mai redutabila a bolii venoase cronice. El are o prevalenta de aproximativ 2% la persoane de peste 65 ani. In Europa de Vest, 1-3% din bugetul pentru sanatate este alocat pentru ulcerul venos. Boala necesita tratament indelungat, timpul mediu de vindecare variaza intre 12 si 30 saptamani. Se considera ca tratamentul pentru ulcerul venos in regim de spitalizare este de 24 ori mai scump fata de cel din ambulatoriu. De asemenea, timpul de spitalizare este mai scurt in centre dedicate care utilizeaza protocoale terapeutice.

Ecografia Doppler venos

Ecografia are un rol central in obiectivarea leziunilor vasculare generatoare de ulcer de gamba. Pe langa confirmarea etiologiei venoase a ulcerului, ecografia Doppler venos arata existenta refluxului venos si identifica refluxul venelor perforante si existenta trombozei. De aceea este obligatorie in evaluarea preoperatorie si urmarirea postoperatorie a bolnavului.

In ceea ce priveste importanta reducerii presiunii in sistemul venos prin terapia compresiva si prin corectarea refluxului pathologic, rezolvarea hipertensiunii venoase este mai importanta decat alegerea tipului de pansament. Terapia compresiva controleaza edemul, reduce refuxul venos, amelioreaza pompa musculaturii gambei, imbunatateste microcirculatia, stimuleaza fibrinoliza. Compresia prin ciorapi elastici previne recurenta ulcerului, iar adaugarea unui agent antitrombotic vasculotrop amelioreaza hemodinamica sanguine si reface structura peretelui vascular si astfel se grabeste vindecarea ulcerului venos.

Dermatita alergica poate aparea in urma utilizarii in tratamentul topic a unor agenti precum lanolina, antibioticele, antisepticele etc., incidenta ei crescand proportional cu durata ulcerului. Dermatita de contact apare datorita contactului exsudatului abundent cu pielea. Transformarea maligna a ulcerului venos poate fi o cauza a esecului tratamentului, de aceea ulcerul greu vindecabil necesita biopsii multiple.

Ca o regula de buna practica, flebologii recomanda tuturor practicienilor implicati in ingrijirea bolnavilor de ulcer venos cunostinte practice elementare de fiziologie venoasa si fiziopatologie a ulcerului venos.

ECHIPA DE CHIRURGIE VASCULARA MEDSTAR GENERAL HOSPITAL

MEDSTAR General Hospital


astm-2-1.png

Dispozitivele inhalatorii sunt esențiale în tratamentul astmului și BPOC, permițând administrarea rapidă și eficientă a medicamentelor direct în bronhii. Acestea includ spray-uri (aerosoli presurizați), camere de inhalare (spacere), inhalatoare cu pulbere uscată precum Turbohaler și Diskhaler, și nebulizatoare. Fiecare tip are particularități: spray-urile necesită coordonarea inspirului cu apăsarea flaconului, camerele de inhalare simplifică administrarea la copii și persoanele cu dificultăți de coordonare, inhalatoarele cu pulbere evită gazul propulsor, iar nebulizatoarele transformă soluțiile medicamentoase în vapori fini, fiind ideale pentru forme severe. Utilizarea corectă și respectarea instrucțiunilor previn pierderea dozei și efectele adverse, maximizând eficiența tratamentului.


Copyright by MEDSTAR General Hospital 2025